Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 24 martie 2012

Dorul de ducă. Ce o mai fi şi asta?



Ma uit la unii dintre prietenii si cunostintele din jurul meu si vad cum sunt porniti mereu să umble, să călătorească, să vadă lumea, să meargă la concerte să facă tot felul de astfel de activitati, aşa-zise de "timp liber" şi de cele mai multe ori pe bani mulţi. Adică sunt oameni care cheltuiesc chiar şi 6-8 salarii pe an sau mai mult, doar pe concedii, concerte, excursii, etc. Stati, nu saariti pe mine! Sunt banii lor (cica), treaba lor ce fac cu banii respectivi. Nu despre asta vroiam sa vorbesc... 

Ma tot intrebam insă de unde această pornire. Să fie oare o relatie direct proporţională între volumul de muncă şi stres de care are parte fiecare şi dorul ăsta de ducă? Mă întreb pentru că mă uit la mine şi observ că eu n-am aşa porniri. Adică cred că pot sta şi 3-4 ani fără să merg în "concediu" sau la vreun concert pe bani. Dar e drept că eu sunt într-un cvasi-permanent concediu. Adică în cea mai mare parte a timpului fac doar ceea ce îmi place. Şi pentru că aproape tot timpul mi-l organizez aşa cum vreau, găsesc destule oportunităţi de a mă distra şi de a mă relaxa pe gratis sau pe foarte puţini bani.

Şi ca să fie clar. Mie chiar îmi place să merg pe munte, îmi place să vizitez diverse locuri, mai ales dacă sunt încărcate de istorie şi cultură, îmi place muzica şi îmi place să merg la concerte. Şi cu toate acestea nu simt o nevoie arzătoare de a pleca undeva sau de a merge la vreun concert. Cu atât mai puţin dacă ar presupune să scot mulţi bani din buzunar. O să spuneţi acuma că sunt chitros sau avar si că stau pe un sac de bani si nu vreau sa ii cheltui. Nah! Poate ca "lenes" mi s-ar potrivi mai bine pentru că bani nu prea am, produc foarte putin, cat sa ma intretin, iar capacitate si aptitudini de a produce mai mult am, dar nu ma simt suficient de motivat să mă angrenez iar în sistem...

Pentru unii, poate că e o motivaţie suficientă să poată să călătorească, să vadă lumea şi să-şi admire live pe scenă artiştii preferaţi, chiar dacă asta înseamnă să tragă la jug toată viaţa. Pentru mine nu e. Cel puţin acum nu mai este. Dar am fost şi eu mânat de aceleaşi motivaţii în trecut. Am fost şi eu angajat şi îmi dădeam leafa (ce mai rămânea din ea după ce plăteam chiria) pe excursii, concedii şi concerte.

Imi amintesc că, intr-o vară fierbinte, mi se pusese pata să merg în concediu la Gura Portitei. Tocmai aflasem de Gura Portiteti, eram tot asa cam in pom cu banii, deci nu visam nici la Turcia, nici la Grecia, vroiam Gura Portitei, mai ales ca auzisem eu ca acolo e mai sălbatic, mai putina lume, asa cum îmi place mie. Şi îmi făcusem planuri, şi am pus bani deoparte, şi numai bine sau mai degrabă numai rău, că mama s-a îmbolnăvit cu 2-3 zile înainte să intru în concediu. Dar eu eram chitit să plec. Na! Mi se pusese pata, vroiam să evadez cu orice preţ. Muncisem din greu (sanchi) juma' de an şi acum mă vedeam îndreptăţit să plec, să îmi revendic premiul, să îmi iau ceea ce mi se cuvine. Eram gata să mă cert cu toata lumea şi chiar m-am certat cu persoane care mă iubeau şi care mă sfătuiau să las concediul şi să îmi asum responsabilitatea de a avea grija de mama. Dar mie mi se părea nedrept la acea vreme. Mai ales că mama îmi spunea că pot să plec liniştit, că ar fi fost destui oameni care să aibe grija de ea (tata, fratele). Dar mie atunci mi se părea că e capăt de lume dacă nu plec în concediu.
Norocul meu că oamenii care mă iubeau, au fost destul de insistenţi, iar eu suficient de deschis şi raţional ca să admit că am greşit şi să admit că am greşit. Până la urmă nu am plecat nicăieri şi nu s-a întâmplat nimic. N-a căzut cerul. Am fost puţin deprimat, dar mi-a trecut. Mai ales când am văzut că  mama îşi revine destul de repede, am şi uitat de concediu. Apoi uitându-mă în urmă, am realizat ce prostie era să fac.

Şi oare de ce vroiam eu să fac asta? De ce vroiam să plec în concediu în ciuda tuturor piedicilor? Mi-am tot pus această întrebare şi răspunsurile pe care le-am găsit ar fi următoarele:
1. Era o formă de evadare. Jobul, traiul în oraş, ceea ce făceam la acea vreme, mi se păreau o închisoare. Nu conştientizam asta, dar simţeam nevoia de a evada, de a fugi de şefi, de clienţi, de aglomeraţie şi de stres.
2. Vroiam să fiu în rândul lumii. Toată lumea pleca, fiecare unde avea plăcere şi se mai şi lăudau cu asta. Vroiam şi eu să am cu ce să mă laud. Chiar dacă mai nonconformist, dar totuşi, plecam în concediu. Dacă nu pleci în concediu, toată lumea se uită la tine, aşa... cu un aer de compatimire. "Săracul de el, ia uite-l şi pe ăsta, n-a ajuns în concediu".
3. Orgoliul sau ambiţia personala. Daca mi-am propus ceva, vreau să şi realizez.
4. Vroiam să am subiect de conversaţie. Chiar dacă această conversaţie ar fi fost ceva de genul:
- Cum a fost în concediu?
- A fost super fain!
- Aţi avut vreme buna?
- Da, a fost soare!
- Unde ati fost?
- Gura Portitei
- Fain! Si ce ati făcut?
- Pai ce sa facem? Am stat cu burta la soare, am dormit, am mancar, am facut baie in mare si cam atat.
- Si nu v-ati distrat?
- Ne-am distrat! Am jucat leapşa cu ţânţarii! Ei ne pişcau, noi îi plesneam.

Eh, asta ar fi fost chiar o conversatie lunga şi haioasa, zic eu, macar asa pe final. De cele mai multe ori, conversatiile se termina dupa "A fost super fain."  Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă întrebe cineva cum a fost concertul sau concediul  sau filmul sau excursia si să nu ai ce să spui decât că a fost super fain? Pentru că daca te-ai apuca să povestesti in detaliu ar lua prea mult timp, iar in cateva cuvinte deja ai spus...
Si chiar daca ai trait momente frumoase, în lumea asta grabita cand lumea nu mai are timp sa stea la povesti, te trezeşti că te-ai ales doar cu nişte locuri bifate pe hartă şi câteva albume de poze.

Şi am observat şi la alţii aceleaşi motivaţii. Oamenii vor să meargă în vacanţă, în excursii sau la concerte pe de o parte pentru a evada din cotidian, dar pe de altă parte şi ca să aibe subiect de conversatie. Cam aceeaşi motivaţie cu a celor care merg la meciuri pe stadion sau care urmaresc la TV meciuri sau politica. Vor sa aibe subiect de conversatie. Vor sa fie la curent cu ce e nou si sa aibe ce sa povesteasca. Şi implicit să fie bine văzuţi în cercul lor de prieteni.

Acuma cârcotasii or să spună că ei merg la munte sau la mare, în ţări străine sau la concerte, pentru a se distra, pentru a se simţi bine şi că tocmai asta lipseşte din lista mea de motivaţii. Da, dar cred ca nu există om care să nu vrea să se simtă bine. Adică voi cunoaşteţi oameni care vor să se simtă rău? Toţi vrem să ne simţim bine, să ne fie bine... Iar ceea ce numim distracţie sau "entertainment" este doar o formă de refulare sau de evadare din stres. Stresul apare atunci când nu te simţi bine, cânt eşti presat de probleme. De aceea simţi nevoia câteodată să dai drumul presiunii, să te eliberezi de stres prin distracţie. Cu cât stresul este mai mare, cu atât distracţiile trebuie să fie mai deosebie, mai speciale. Problema e că distracţiile mai speciale costă bani mulţi. Ca atare creşte presiunea şi implicit stresul.

Probabil asta ar fi explicaţia faptului ca, deşi îmi place şi mie să călătoresc, să mă distrez, să merg pe munte sau să mă bălăcesc în mare, să ascult muzică, să dansez şi să simt că fac parte dintr-o mare mulţime de oameni aflată pe aceeaşi lungime de unda, cu toate acestea nu simt nevoia urgenta, presantă, de a evada, de a întreprinde o călătorie de plăcere sau de a da 200 sau 300 de lei pe un bilet la concert sau la vreun meci important. Mă pot lipsi foarte uşor de treburile astea. Asta nu înseamnă că nu le fac. Dar în general mă mulţumesc cu mult mai puţin.

Si totusi nu sunt lamurit. Sa fie oare intr-adevar o relatie directa intre volumul de munca/stres si dorinţa, nevoia, dorul de ducă? Eu doar bănuiesc că da, mai mult privindu-ma pe mine. Dar poate eu sunt defect. Voi ce ziceti? Daca ar fi asa cum cred eu, atunci multe din problemele omenirii s-ar rezolva daca ne-am dat toti demisiile sau macar daca am lucra mai putin si la un job care ne place. Daca in loc de munca ar fi de fapt joaca, distractie, simtire de bine. :)