Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 22 mai 2013

7 Forumuri - Introducere

Majoritatea oamenilor se arată nemulţumiţi de sistemul social, economic şi mai ales politic din ziua de azi, chiar şi în ţările cu democraţii vechi, ca sa nu mai vorbesc de regimurile autoritare sau cele totalitare. Dar cei mai mulţi dintre aceşti oameni rămân la stadiul de nemulţumire resemnată, pentru că nu reuşesc să îşi imagineze un altfel de sistem în care ceea ce numim putere sa fie mult disipată în rândul tuturor oamenilor, iar nevoile oamenilor sunt satisfacute într-un mod mult mai echitabil. Iar dacă îşi imaginează, mulţi consideră asta o utopie.
Si totusi, lasand la o parte ideile preconcepute, tabuurile şi tot ceea ce ştim sau credem ca este adevărat şi să gândim puţin altfel, să lăsăm imaginaţia să o ia un pic razna, pe arătură, să cutreiere câmpiile şi dealurile neîngrădită şi nemărginită şi să vedem unde neduce. Oare cum ar arăta o lume în care ar fi aproape neinteresant sa posezi sau sa acumulezi bunuri, o lume în care fiecare om ar avea acces la acele resurse de care ar avea nevoie şi ar consuma doar ceea ce are nevoie, oferind ceea ce poate? Cum ar arăta oare o lume în care nu am avea nevoie de bani pentru a accesa resursele de care avem nevoie sau pentru a rasplati meritele cuiva? Cum ar arăta o lume fără politicieni, fără ţări, fără sisteme complicate de legi, fără aparate opresive de tip poliţie, armată, fără magistraţi şi tribunale? Oare s-ar putea organiza oamenii in asa fel încât să funcţioneze economia cadoului la nivel global, să se pastreze complexitatea relaţiilor economice de astăzi dar să funcţioneze mult mai eficient şi nedistructiv pentru mediul înconjurător? Eu cred ca da, iar modul de organizare imaginat de mine l-am numit: "7 forumuri"...

What!?! Ce sunt alea 7 forumuri?

Păi un forum, la origini (in Roma antică), era un loc de adunare al cetăţenilor, un loc în care oamenii schimbau produse, dar şi opinii, discutau probleme curente, discutau sau chiar faceau politica, socializau, etc. Era un loc în care se desfăşura practic viaţa cetăţii. Şi în mare parte la un astfel de forum (de fapt la 7) m-am gândit şi eu, dar fără a avea în vedere neapărat un spaţiu clar definit ci mai degrabă oamenii care interacţionează, dezbat, deliberează, cooperează, etc. Pe de alta parte cuvântul forum capătă şi un alt înţeles în acest context, capătă sensul de nivel sau palier de interes, pentru ca nu toate problemele şi relaţiile carte se crează între oameni au acelaşi nivel de interes. Spre exemplu rezolvarea enigmei: "cine va spăla vasele astăzi" este interesantă doar la nivelul unei familii în care se ridică această problemă, în timp ce problema încălzirii globale este de interes planetar. Astfel fiecare forum sau palier de interes ar avea în dezbatere, cu precădere, probleme specifice.

De ce 7? 
Atâtea mi-au ieşit la numărătoare. Uite, ca să fie mai clar, hai sa ne imaginăm împreună următorul scenariu:
Să ne imaginăm că un grup de oameni (să zicem că sunt 20 de adulţi şi 10 copii, ca să ne fie mai uşor la calcule) au ajuns la concluzia că se plac suficient de mult, se completeaza reciproc şi îşi oferă unul altuia siguranţa de care au nevoie şi din acest motiv au hotărât să îşi unească destinele şi să formeze o mare familie sau un clan. Ceea ce i-ar uni ar fi afinităţile, dar nu sunt excluse nici legăturile de sânge. Ei ar forma astfel Forumul 1, poate cel mai important forum.
Pare straniu, într-o lume în care familia este confundată cu cuplul + copii + cel mult 1 sau 2 bunici, să îţi imaginezi o familie formată din 20-30 de persoane care nu sunt neapărat rude de sânge. E un fel de "căsătorie în grup" şi ar putea şoca multă lume care se gândeşte că o căsătorie înseamnă musai şi favoruri sexuale. Dar, cum spuneam, hai să încercăm să trecem peste tabuuri şi idei preconcepute şi să gândim puţin mai destupat. La urma urmei homo sapiens şi predecesorii săi au trăit în astfel de familii extinse de câteva milioane de ani, familia asta restrânsă la cuplu este de dată foarte recentă.
Am folosit înadins cuvântul familie pentru că aş vrea să ne imaginăm că relaţiile dintre oamenii ce alcătuiesc acest grup sunt exact ca într-o familie. Relaţii bazate pe încredere reciprocă, pe iubire, empatie, compasiune, înţelegere, etc. Ar fi o familie foarte numeroasa, iar marele avantaj este chiar numarul mare de membrii ai familiei. Dintr-odată sunt mai mulţi oameni care pot gati sau care pot face curat sau care pot avea grijă de copii sau care pot produce surplus care să fie valorificat pentru a accesa cele necesare vieţii.
Să ne mai imaginăm că aceşti 30 de oameni locuiesc împreună în aceeaşi casă şi că astfel relizează o economie serioasă de resurse, de la materiale de construcţii, ustensile de bucatărie, aragaz, frigider, maşini de spălat, băi, încălzire, curent electric, etc.
Nu în ultimul rând ar mai fi de amintit şi motivaţia, încrederea în sine şi siguranţa oferite de acest grup mare. Într-o astfel de familie unită devine aproape inutilă posesia individuală de bunuri pentru că ai siguranţa zilei de mâine, ştii că de poţi baza pe alţi 29 de oameni pentru a supravieţui, 29 de oameni care te iubesc şi ar face totul pentru tine şi tu eşti gata să faci totul pentru ei. Nu vorbim aici de un grup eterogen de oameni care abia se cunosc, ci de oameni strâns uniţi de idei, principii, afinităţi, sentimente, nevoi, abilităţi, etc.
Să ne mai imaginăm că ei hotărăsc împreună cum se organizează şi cum îşi împart sarcinile, ei hotărăsc dacă au sau nu un lider, ei hotărăsc împreună cum se comportă  în relaţie cu oameni din afara familiei.
E perfect plauzibilă existenţa precum şi funcţionalitatea unei astfel de familii extinse pentru că, aşa cum spuneam, este o caracteristică umană aceea de a se aduna în grupuri mici (20-30 de persoane), oamenii făcând asta din moşi strămoşi.

Acuma hai să ne imaginăm că există, nu una ci 20 de astfel de familii care aleg să împartă acelaşi teritoriu şi să se ajute unele cu altele, să se completeze reciproc, formând astfel o comunitate proximă sau un sat. Acesta ar fi Forumul 2. Vorbim astfel de 600 de oameni care împart bune şi rele, care cooperează, care se ajută unii pe alţii, care produc fiecare bunri necesare vieţii şi le împart cu ceilalţi dupa nevoi. Ar fi destul de greu pentru 600 de oameni să comunice între ei în mod eficient, mai ales dacă vor să ia deciziile prin consens. Dar nici nu e nevoie ca toţi cei 600 de oameni să comunice. La urma urmei, relaţiile din comunitate se crează între familii. Reputaţia întregii familii e pusă în joc, de aceea apare astfel şi răspunderea solidară. Ai făcut o boacănă tu ca individ în relaţia cu oameni din afara familiei tale. Primii care te judecă sunt cei din familia ta, răspunzi în faţa lor pentru că reputaţia lor este afectată. Totodată nu eşti singur în relaţia cu ceilalţi, nu eşti singurul blamat şi nu eşti singurul care trebuie să îşi asume vina. Revenind, din moment ce relaţiile se crează între familii, atunci aceste familii îşi delelagă reprezentanţi care să negocieze în numele lor, reprezentanţi care răspund direct în faţa familiei. Reprezentanţii au rolul de a dezbate problemele comunităţii sau ale "satului" de a conveni regulile sau principiile după care se desfăşoară relaţiile (economice, sociale sau politice) intre membrii comunitatii.
Dacă în cazul familiei te bazai pe alţi 29 de oameni, aici te bazezi pe alţi 599. Sau fiecare familie se bazează pe alte 19. Din nou vorbim despre familii care aleg conştient cu cine se asociază şi de ce. Nu e ca şi cum te nimereşti lângă un vecin şi îl iei aşa cum e, bun sau rău. Astfel, dacă fiecare familie ar avea în administrare şi folosinţă individuală anumite bunuri mobile sau imobile, ar exista o mulţime de alte bunuri mobile şi imobile care ar fi în folosinţă comună. De aici apar o mulţime de alte avantaje. Spre exemplu un parc auto comun, ar deduce considerabil consumul de resurse pentru producerea de autovehicule. Un parc de biciclete ar fi la fel de plauzibil. Paduri si păşuni comune, asta se întâmplă şi acum, dar cuvântul comun capătă alt sens într-o astfel de comunitate.

Şi dacă familiile s-au unit pentru a forma comunităţi mici sau sate, de ce nu s-ar uni şi comunităţile mici pentru a forma comunităţi mai mari sau triburi? Să ne imaginăm că 20 de sate se unesc pentru a forma un trib. Un astfel de trib ar fi Forumul 3. La fel ca şi în cazul familiilor, satele deleagă reprezentanţi care să dezbată şi să convină asupra principiilor precum şi asupra rezolvării problemelor curente în cadrul tribului.
Şi aici ar exista bunuri comune şi bunuri aflate în folosinţa fiecarui sat în parte.Şi în acest caz, fiecare sat ar putea aduce aportul său la bunăstarea şi prosperitatea tribului.
Pentru că vorbim totuşi de 12.000 de oameni, răspândiţi probabil pe o arie geografică semnificativă, unele din problemele tribului ar fi realizarea de mici lucrari de infrastructură. Unele drumuri mai serioase. Poate ceva conducte de utilitati. Un astfel de trib ar putea chiar să administreze mini centrale de producere a energiei, ar putea avea în administrare mici făbricuţe, centre de sănătate, etc. Acestea pot fi în administrare comună sau pot fi asumate de un sat sau un grup de familii. Oamenii hotărăsc cum le e mai bine. Dar fiecare hotărâre se ia la nivelul potrivit. Dacă o centrală serveşte 400 de familii, atunci fiecare familie ar trebui să aibe un cuvânt de spus în privinţa organizării.
Cu o asemenea populaţie, un trib este aproape autosuficient. Evident că niciodată nu poti produce totul în ograda ta şi nici nu e indicat, mai ales dacă vecinul produce mult mai eficient. Dar un astfel de trib şi-ar putea acoperi prin eforturi proprii cca 80-90% din nevoile umane de bază (hrană, adăpost, apă, igienă, sănătate, etc.) ceea ce este esenţial.

Dar de ce să ne oprim la trib? Mereu rămân nevoi sau probleme care implică mult mai multă lume şi o arie geografică mult mai mare. 30 de triburi s-ar putea uni pentru a forma uniuni de triburi. Forumul 4. Vorbim deja despre 360.000 de oameni (cam cât un judeţ de pe la noi, sau cât un sector al Bucureştiului). Fiecare trib deleaga reprezentanti. Posibil ca de pe la acest nivel transferul de bunuri si servicii de la un trib la altul să implice şi ceva troc. Dar economia cadoului ar putea functiona chiar si in relaţiile dintre triburi. Vorbim totuşi de favoruri pe care 12000 de oameni le fac altor 12000 de oameni. Vorbim deja despre tone de produse care se transfera dintr-un loc in altul. Dar totul se reduce tot la reputatie ca si in cazul indivizilor, ca şi în cazul familiilor, ca şi în cazul satelor. Vrei să fii respectat de ceilalţi, vrei sa primeşti ajutor atunci când ai nevoie, atunci trebuie să îţi întăreşti reputaţia în rândul celorlalte triburi, să oferi la rândul tău ajutor.

Şi dacă uniunile de triburi se unesc la rândul lor, ce rezultă? Rezultă Forumul 5. Să îi spunem regiune (ar putea fi cam de mărimea unei ţări)? Când vorbim despre 10 milioane de oameni, ne asteptam ca relaţiile la acest nivel să fie tot mai protocolare şi mai reci. Nu mai vorbim despre familii sau sate in care cunoşti pe toată lumea, vorbim despre 900 de triburi, despre 18.000 de sate şi 360.000 de familii, fiecare cu ideile, viziunile şi interesele proprii. Armonizarea acestora devine mai dificilă, dar şi problemele sunt mai puţine la acest nivel. Dacă forumurile 1-4 funcţioneză cum trebuie, atunci la nivelul forumurilor 5, 6 şi 7 problemele dezbătute sunt mult mai generale sau de un interers foarte larg. In final oricum se reduce totul la reputatie.

Mai departe 30 de regiuni reunite formează o uniune regională sau Forumul 6, care serveşte practic peste 300 milioane de oameni şi se ocupă de probleme la nivel de continent sau subcontinent. Iar Forumul 7 este un forum global care serveşte întreaga populaţie a globului şi se ocupă de probleme globale şi de relaţii intercontinentale.

Partea frumoasă într-un astfel de sistem este aceea că într-o familie nu prea poţi să te fofilezi. Adică lumea te vede şi eşti dependent de ceilalţi pentru a-ţi satisface nevoile. Dacă vrei să obţii ceva trebuie să te zbaţi şi să fii pe placul celorlalţi din familie. Partea frumoasă este că ai întotdeauna suţinerea familiei şi este totul mult mai uşor aşa. Pe de altă parte fiecare familie are nevoie de alte familii, în primul rând are nevoie de familiile din aceeaşi comunitate (sat) 20 de familii sunt uşor de monitorizat. Fiecare din celelalte familii ştiu cam cu cât a contribuit familia ta la bunăstarea comunităţii, prin urmare, favorurile fiecarei familii depind de reputatia acesteia. Pe acelaşi pricipiu, fiecare sat are nevoie de alte sate din trib şi are nevoie sa îşi construiască o bună reputaţie, să fie recunoscut de celelalte sate ca fiind un sat de oameni gospodari, care oferă ajutor sau care contribuie cu ceva. Fiecare trib lucrează să îşi construiască o bună reputaţie în raport cu alte triburi s.a.m.d.
În final, dacă vrei banane dintr-un sătuc obscur di Madagascar, iar tu locuieşti în Falaştoaca, atunci trebuie ca familia ta să îţi recunoască şi să îşi asume această nevoie a ta. Dacă ai fost cuminte şi meriţi, familia trimite cererea mai departe comunităţii, nu doar pentru tine ci pentru întreaga familie. Mai departe, dacă familia este una cu o reputaţie bună, iar comunitatea recunoaşte nevoia de banane a familiei tale, va da probabil cererea mai departe tribului, tribul o da mai departe uniunii tribale, uniunea tribala regiunii, iar regiunea o da uniunii regionale... Sună complicat, nu? De fapt toată treaba se cam poate scurtcircuita la nivel de trib sau chiar la nivel de microcomunitate. Numai ca, pentru ca satul din Madagascar să onoreze comanda tribului sau satului tău, trebuie ca reputatia regiunii sau uniunii regionale din care faci parte să fie ok în relaţie cu regiunea sau uniunea regională din care face parte satul din Madagascar. Dacă tu faci parte dintr-o uniune regionala în care există triburi care fac comerţ cu sclavi din Madagascar, adio banane. Da, am exagerat un pic, pentru a vedea modul în care se pot regla comportamentele umane fără a apela la legi, norme sau constrângeri de orice fel. Interdependenţa dintre oameni crează responsabilitate, respect şi implicare, iar în acest sistem de organizare pe forumuri interdependenţa se manifestă chiar şi la nivel global, ajungi să îţi pese chiar şi de copiii din Madagascar dacă vrei neapărat banane.

Evident, ar mai fi multe de povestit aici. E posibil ca o astfel de introducere generală a conceptului să producă multă confuzie. Voi reveni în postările viitoare cu exemple sau modele teoretice de funcţionare a fiecărui forum în parte, precum şi cu alte idei legate de funţionarea acestui sistem. Până atunci vă aştept întrebările, provocările sau criticile la adresa acestui concept, pentru că acestea mă vor ajuta să completez golurile din expunerea mea de astăzi, pentru a face conceptul mai uşor de înţeles. De asemenea, orice idei de îmbunătăţire a acestui sistem sunt bine venite.

joi, 27 septembrie 2012

Am Comunitatea Mea! Sunt Pionier!

... Şi mă mândersc cu ea. Sunt pionier!

Întâlnirea Colţ de Rai din Poiana cu Permacultură.

Eeeeei. De când tot vreau eu să scriu despre comunităţi, în special despre comunităţile ecovillage. Comunităţi care, iată că, iau avânt şi în România. Am tot amânat, am tot aşteptat, poate că aşteptam momentul potrivit, poate vroiam să leg cumva articolul acesta de alte proiecte sau acţiuni pe care urma să le întreprind sau poate aşteptam acea picătură de inspiraţie care să mă îndemne să scriu. Iată că acea inspiraţie a venit chiar în seara aceasta, vorbind cu o prietenă la telefon, despre proiectul Poiana cu Permacultură, despre comunităţi şi despre altele. În momentul acela, ca niciodată, am simţit cum mi se leagă ideile live, în timp ce vorbeam şi am reuşit să le exprim clar şi concis. De aceea, m-am hotărât să scriu acest articol acum, cât am încă proaspete în minte ideile respective, pentru a rămâne scrise.

Păi hai să începem cu prima întrebare: Am eu o comunitate, aşa cum mă laud în titlu?
Depinde ce înţelegi prin "a avea o comunitate". Luat adliteram "a avea" o comunitate, ar însemna că e a ta, că o posezi, că îţi aparţine, că o deţii, că o controlezi, că eşti stăpânul ei. Iar eu nu am aşa ceva şi nici nu vreau să am, adică nu în sensul acesta. Am mai povestit eu despre treburile astea, în articolul despre oPsesia Posesiei de pe acest blog, deja îmi ştiţi părerea. Dar eu cred că noi ăştia "civilizaţii" am cam schimbat sensul verbului "a avea". Cred că în trecut sensul lui "a avea" era acela de a fi legat de ceva de a exista o conexiune între tine şi subiectul respectiv. Luată în acest sens, de apartenenţă la o comunitate, de legătură cu o comunitate, de conexiune, pot spune că încep să "am" şi eu o comuunitate şi mă mândresc cu ea.


Dar, acum se pune cea de a doua întrebare şi poate cea mai importantă, ce este de fapt o comunitate?
Bună întrebare şi ar fi mai bine să rămână aşa. Adică bună? Adică întrebare! E o întrebare mult prea bună ca să o stric cu o definiţie. Oricât m-aş screme eu, nu aş reuşi să scot o definiţie mai bună decât întrebarea în sine. Este o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem fiecare dintre noi şi să încercăm să răspundem la ea cât mai bine, dar în gând, pentru că adevărata definiţie se naşte din fapte, din interacţiunile dintre oameni, nu din vorbe, oricât de meşteşugite ar fi ele.

Păi şi dacă nu dau o definiţie a comunităţii, despre ce vreau eu de fapt să vorbesc aici?
Când am pornit acest blog, mi-am propus că comunic oamenilor, interesaţi sau îngrijoraţi de evoluţia civilizaţiei umane moderne, faptul că exită alternative la modelul economic actual, precum şi la modelul social actual. Shareconomy este în esenţă un model economic în care nevoile umane sunt satisfăcute fără a fi nevoie să apelăm la schimb, pieţe, bani, proprietăţi, etc. Dar pentru asta este nevoie de o comunitate de oameni care să gândească în acest mod şi să acţioneze în acest mod.
Există o mulţime de iniţiative în prezent care au drept obiectiv crearea de comunitati. Am interactionat cu multe dintre ele, cu unele foarte de aproape, cu unele mai de la distanta. Am observat modul în care evoluează şi greşelile pe care le-au făcut. Iar acum aş vrea să vorbesc mai degraba despre ceea ce nu este o comunitate sau ceea ce cred eu ca nu este o comunitate:

- O comunitate nu este o afacere imobiliară. Majoritatea iniţiativelor pe care le-am observat, deşi cele mai multe pornesc de la ideea ca într-o comunitate cei mai importanţi sunt oamenii, primul pas pe care îl fac pentru a întemeia o comunitate este: "hai sa cumpărăm un teren!". Păi staţi un pic. Cine să cumpărăm? Noi! Care noi? Cine suntem noi? Abia ne cunoaştem. Putem noi să convieţuim împreună? Avem noi abilităţile şi afinităţile necesare pentru a crea o comunitate?
A începe să creezi o comunitate plecând de la cumpărarea de teren este ca şi cum ai pune carul înaintea boilor. Aici pui terenul înaintea oamenilor şi vrei ca terenul acela să atraga oamenii potriviţi sau să îi motiveze să formeze o comunitate. Este poate cea mai mare greşeală pe care o fac iniţiatorii comunităţilor. Pe de o parte pentru că mută focusul dinspre crearea de relaţii interumane spre aproprierea unor bunuri materiale, iar pe de altă parte nu face decât să aducă din lumea aceasta, pe care o blamăm şi de care căutăm practic să ne refugiem într-o comunitate, chiar in comunitatea pe care vrem să o alcătuim. Unde mai pui că daca civilizatia actuală se prabuseste sau regimul politic se schimba, e posibil ca actul de proprietate sa nu mai fie recunoscut de cei care ar detine in vitor puterea sau autoritatea. Dar asta este alta discutie.

O comunitate nu este o afacere. Nu doar că nu e o afacere imobiliară dar nu este o afacere în general. Sunt multe comunităţi în devenire, în care se pune foarte mare accent pe partajarea minuţioasă a bunurilor materiale (în special imobile) dar şi a aportului material al fiecăruia. La fel ca într-o afacere clasică, poţi face parte din comunitate dacă vi cu aportul propriu de capital (fie el în bani, în materiale sau în muncă). Din nefericire se pune mult prea puţin accentul pe calităţile personale ale fiecărui om, pe aptitudini, pe cunoştinţe, pe experienţa proprie sau pe capacităţile afective, iar dacă se pune accentul şi pe acestea sunt privite tot ca un capital de pornire. Problema cu acest mod de abordare este, asa cum spuneam mai sus, acela că dacă tu îţi faci o comunitate în creierii munţilor, în sălbăticie, ca să trăieşti în armonie cu natura şi departe de civilizaţie, nu prea vrei să semeni seminţe de civilizaţie în comunitatea ta. Ori prin modalitatea aceasta afaceristă de a aborda lucrurile, nu faci decât să creezi o comunitate potential distructivă pentru mediu si practic sa distrugi si ultimele rămăşite de sălbăticie. Chiar dacă de la început pornesti cu gânduri de a trăi într-o comunitate cu impact minim asupra mediului, făcând din asta o afacere, creezi premisele de a evolua într-o comunitate distructivă pentru mediu.

- O comunitate nu este o sectă şi nici o grupare ideologică. Spiritualitatea excesivă sau tendinta de a pune în centrul comunităţii un crez, o ideologie cu iz de misticism poate duce cel putin la excluderea sau autoexcluderea unor membrii care nu rezonează cu acest mod de gândire sau simţire ceea ce duce în final la un soi de monocultură, suprimarea diversităţii şi scăderea rezilienţei. De asemenea, orice comunitate spirituală sau ideologică are tendinţa de a crea lideri spirituali sau guru. In final toate lucrurile astea pot degenera. Ca si mai sus, contin germenii civilizarii si expansiunii. Cand cineva este lider spiritual, are si puterea de a manipula un grup mai mare de oameni, iar asta este o alta premisa pentru recrearea civilizatiei si implicit distrugerea ecosistemelor daca aceasta civilizatie este recreata intr-un mediu salbatic.

Bine, bine, dacă aşa nu, aia nu, aia nu, atunci ce, atunci cum? Păi cum spuneam, o comunitate pleacă de la oameni. Cea mai importantă componentă într-o comunitate sunt oamenii, aşa cum sunt cu individualităţile şi particularităţile fiecăruia. Dar un simplu grup de oameni nu formează neapărat o comunitate. De aceea o scară de bloc, o secţie dintr-o fabrică, o stradă, un sat sau un oraş nu sunt neapărat comunităţi, chiar dacă acolo locuiesc oameni diferiţi, cu păreri şi idei diferite sau asemănătoare, cu bune şi cu rele. Chiar dacă acei oameni interacţionează într-o oarecare măsură, tot nu sunt o comunitate. Ei formează doar un grup de oameni. Pentru a forma o comunitate mai e nevoie de un ingredient foarte important: relaţiile dintre oameni.
Într-o comunitate relaţiile dintre oameni sunt de interdependenţă, sunt complexe, sunt multiple, exact ca în natură sau ca într-o familie. O comunitate este practic o familie mai mare. Cu cât relaţiile sunt mai profunde, mai diverse, mai ramificate si mai complexe cu atât comunitatea este mai rezilientă, mai puternică şi mai comunitate, în adevăratul sens al cuvântului.
Când relaţiile sunt ca într-o familie, iar comunitatea este închegată, nici nu mai contează dacă comunitatea are sau nu un teren în proprietate comună sau individuală. Nici nu mai contează cu ce aport intră fiecare. Nici nu mai e nevoie de ideologii pentru a ţine comunitatea legată. Când relaţiile interumane funcţionează, comunitatea este vie, comunitatea evoluează şi de autodefineşte.
Cât despre pământ, unelte, roade şi alte bunuri precum şi despre modul în care sunt împărţite beneficiile, drepturile şi obligaţiile fiecărui individ toate astea emerg, rezultă din interacţiunea vie între oameni şi evoluează de la o perioadă de timp la alta, astfel încât să se potrivească cât mai bine structurii comunităţii. Chiar şi componenta spirituală sau ideologică se poate naşte şi e bine să izvorască tot din sânul comunităţii, nu să fie impusă de nişte guru.
Ăsta e visul meu, aşa aş vrea să arate o comunitate din care să fac parte. Bazele unei astfel de comunităţi încerc să pun în Poiana cu Permacultura, dar nu vreau să o clădesc singur. Nici nu aş putea, pentru că m-aş abate exact de la principiile enunţate mai sus. E nevoie de oameni şi de crearea de legături între aceşti oameni  pentru a forma o comunitate. Tot ce pot eu sa fac este sa creez niste premise, sa facilitez accesul intr-un spatiu in care sa exersam aceste legaturi, în care să vedem dacă suntem în stare să formăm o astfel de comunitate. Dar despre asta voi vorbi mai mult pe blogul celalalt.

Mai jos găsiţi o listă cu mai multe comunităţi din România aflate în diverse stadii de evoluţie:
Apusenii Verzi
Valea Curcubeului
http://www.dhyanna.ro/
Terrana
Stanciova
Colt de Rai

Si mai sunt o multime altele care nu au încă site, poate nici nume. Dacă mai ştiţi şi altele vă rog să le menţionaţi într-un comentariu, pentru a le adăuga aici.

sâmbătă, 24 martie 2012

Dorul de ducă. Ce o mai fi şi asta?



Ma uit la unii dintre prietenii si cunostintele din jurul meu si vad cum sunt porniti mereu să umble, să călătorească, să vadă lumea, să meargă la concerte să facă tot felul de astfel de activitati, aşa-zise de "timp liber" şi de cele mai multe ori pe bani mulţi. Adică sunt oameni care cheltuiesc chiar şi 6-8 salarii pe an sau mai mult, doar pe concedii, concerte, excursii, etc. Stati, nu saariti pe mine! Sunt banii lor (cica), treaba lor ce fac cu banii respectivi. Nu despre asta vroiam sa vorbesc... 

Ma tot intrebam insă de unde această pornire. Să fie oare o relatie direct proporţională între volumul de muncă şi stres de care are parte fiecare şi dorul ăsta de ducă? Mă întreb pentru că mă uit la mine şi observ că eu n-am aşa porniri. Adică cred că pot sta şi 3-4 ani fără să merg în "concediu" sau la vreun concert pe bani. Dar e drept că eu sunt într-un cvasi-permanent concediu. Adică în cea mai mare parte a timpului fac doar ceea ce îmi place. Şi pentru că aproape tot timpul mi-l organizez aşa cum vreau, găsesc destule oportunităţi de a mă distra şi de a mă relaxa pe gratis sau pe foarte puţini bani.

Şi ca să fie clar. Mie chiar îmi place să merg pe munte, îmi place să vizitez diverse locuri, mai ales dacă sunt încărcate de istorie şi cultură, îmi place muzica şi îmi place să merg la concerte. Şi cu toate acestea nu simt o nevoie arzătoare de a pleca undeva sau de a merge la vreun concert. Cu atât mai puţin dacă ar presupune să scot mulţi bani din buzunar. O să spuneţi acuma că sunt chitros sau avar si că stau pe un sac de bani si nu vreau sa ii cheltui. Nah! Poate ca "lenes" mi s-ar potrivi mai bine pentru că bani nu prea am, produc foarte putin, cat sa ma intretin, iar capacitate si aptitudini de a produce mai mult am, dar nu ma simt suficient de motivat să mă angrenez iar în sistem...

Pentru unii, poate că e o motivaţie suficientă să poată să călătorească, să vadă lumea şi să-şi admire live pe scenă artiştii preferaţi, chiar dacă asta înseamnă să tragă la jug toată viaţa. Pentru mine nu e. Cel puţin acum nu mai este. Dar am fost şi eu mânat de aceleaşi motivaţii în trecut. Am fost şi eu angajat şi îmi dădeam leafa (ce mai rămânea din ea după ce plăteam chiria) pe excursii, concedii şi concerte.

Imi amintesc că, intr-o vară fierbinte, mi se pusese pata să merg în concediu la Gura Portitei. Tocmai aflasem de Gura Portiteti, eram tot asa cam in pom cu banii, deci nu visam nici la Turcia, nici la Grecia, vroiam Gura Portitei, mai ales ca auzisem eu ca acolo e mai sălbatic, mai putina lume, asa cum îmi place mie. Şi îmi făcusem planuri, şi am pus bani deoparte, şi numai bine sau mai degrabă numai rău, că mama s-a îmbolnăvit cu 2-3 zile înainte să intru în concediu. Dar eu eram chitit să plec. Na! Mi se pusese pata, vroiam să evadez cu orice preţ. Muncisem din greu (sanchi) juma' de an şi acum mă vedeam îndreptăţit să plec, să îmi revendic premiul, să îmi iau ceea ce mi se cuvine. Eram gata să mă cert cu toata lumea şi chiar m-am certat cu persoane care mă iubeau şi care mă sfătuiau să las concediul şi să îmi asum responsabilitatea de a avea grija de mama. Dar mie mi se părea nedrept la acea vreme. Mai ales că mama îmi spunea că pot să plec liniştit, că ar fi fost destui oameni care să aibe grija de ea (tata, fratele). Dar mie atunci mi se părea că e capăt de lume dacă nu plec în concediu.
Norocul meu că oamenii care mă iubeau, au fost destul de insistenţi, iar eu suficient de deschis şi raţional ca să admit că am greşit şi să admit că am greşit. Până la urmă nu am plecat nicăieri şi nu s-a întâmplat nimic. N-a căzut cerul. Am fost puţin deprimat, dar mi-a trecut. Mai ales când am văzut că  mama îşi revine destul de repede, am şi uitat de concediu. Apoi uitându-mă în urmă, am realizat ce prostie era să fac.

Şi oare de ce vroiam eu să fac asta? De ce vroiam să plec în concediu în ciuda tuturor piedicilor? Mi-am tot pus această întrebare şi răspunsurile pe care le-am găsit ar fi următoarele:
1. Era o formă de evadare. Jobul, traiul în oraş, ceea ce făceam la acea vreme, mi se păreau o închisoare. Nu conştientizam asta, dar simţeam nevoia de a evada, de a fugi de şefi, de clienţi, de aglomeraţie şi de stres.
2. Vroiam să fiu în rândul lumii. Toată lumea pleca, fiecare unde avea plăcere şi se mai şi lăudau cu asta. Vroiam şi eu să am cu ce să mă laud. Chiar dacă mai nonconformist, dar totuşi, plecam în concediu. Dacă nu pleci în concediu, toată lumea se uită la tine, aşa... cu un aer de compatimire. "Săracul de el, ia uite-l şi pe ăsta, n-a ajuns în concediu".
3. Orgoliul sau ambiţia personala. Daca mi-am propus ceva, vreau să şi realizez.
4. Vroiam să am subiect de conversaţie. Chiar dacă această conversaţie ar fi fost ceva de genul:
- Cum a fost în concediu?
- A fost super fain!
- Aţi avut vreme buna?
- Da, a fost soare!
- Unde ati fost?
- Gura Portitei
- Fain! Si ce ati făcut?
- Pai ce sa facem? Am stat cu burta la soare, am dormit, am mancar, am facut baie in mare si cam atat.
- Si nu v-ati distrat?
- Ne-am distrat! Am jucat leapşa cu ţânţarii! Ei ne pişcau, noi îi plesneam.

Eh, asta ar fi fost chiar o conversatie lunga şi haioasa, zic eu, macar asa pe final. De cele mai multe ori, conversatiile se termina dupa "A fost super fain."  Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă întrebe cineva cum a fost concertul sau concediul  sau filmul sau excursia si să nu ai ce să spui decât că a fost super fain? Pentru că daca te-ai apuca să povestesti in detaliu ar lua prea mult timp, iar in cateva cuvinte deja ai spus...
Si chiar daca ai trait momente frumoase, în lumea asta grabita cand lumea nu mai are timp sa stea la povesti, te trezeşti că te-ai ales doar cu nişte locuri bifate pe hartă şi câteva albume de poze.

Şi am observat şi la alţii aceleaşi motivaţii. Oamenii vor să meargă în vacanţă, în excursii sau la concerte pe de o parte pentru a evada din cotidian, dar pe de altă parte şi ca să aibe subiect de conversatie. Cam aceeaşi motivaţie cu a celor care merg la meciuri pe stadion sau care urmaresc la TV meciuri sau politica. Vor sa aibe subiect de conversatie. Vor sa fie la curent cu ce e nou si sa aibe ce sa povesteasca. Şi implicit să fie bine văzuţi în cercul lor de prieteni.

Acuma cârcotasii or să spună că ei merg la munte sau la mare, în ţări străine sau la concerte, pentru a se distra, pentru a se simţi bine şi că tocmai asta lipseşte din lista mea de motivaţii. Da, dar cred ca nu există om care să nu vrea să se simtă bine. Adică voi cunoaşteţi oameni care vor să se simtă rău? Toţi vrem să ne simţim bine, să ne fie bine... Iar ceea ce numim distracţie sau "entertainment" este doar o formă de refulare sau de evadare din stres. Stresul apare atunci când nu te simţi bine, cânt eşti presat de probleme. De aceea simţi nevoia câteodată să dai drumul presiunii, să te eliberezi de stres prin distracţie. Cu cât stresul este mai mare, cu atât distracţiile trebuie să fie mai deosebie, mai speciale. Problema e că distracţiile mai speciale costă bani mulţi. Ca atare creşte presiunea şi implicit stresul.

Probabil asta ar fi explicaţia faptului ca, deşi îmi place şi mie să călătoresc, să mă distrez, să merg pe munte sau să mă bălăcesc în mare, să ascult muzică, să dansez şi să simt că fac parte dintr-o mare mulţime de oameni aflată pe aceeaşi lungime de unda, cu toate acestea nu simt nevoia urgenta, presantă, de a evada, de a întreprinde o călătorie de plăcere sau de a da 200 sau 300 de lei pe un bilet la concert sau la vreun meci important. Mă pot lipsi foarte uşor de treburile astea. Asta nu înseamnă că nu le fac. Dar în general mă mulţumesc cu mult mai puţin.

Si totusi nu sunt lamurit. Sa fie oare intr-adevar o relatie directa intre volumul de munca/stres si dorinţa, nevoia, dorul de ducă? Eu doar bănuiesc că da, mai mult privindu-ma pe mine. Dar poate eu sunt defect. Voi ce ziceti? Daca ar fi asa cum cred eu, atunci multe din problemele omenirii s-ar rezolva daca ne-am dat toti demisiile sau macar daca am lucra mai putin si la un job care ne place. Daca in loc de munca ar fi de fapt joaca, distractie, simtire de bine. :)