Am Comunitatea Mea! Sunt Pionier!

... Şi mă mândersc cu ea. Sunt pionier!

Întâlnirea Colţ de Rai din Poiana cu Permacultură.

Eeeeei. De când tot vreau eu să scriu despre comunităţi, în special despre comunităţile ecovillage. Comunităţi care, iată că, iau avânt şi în România. Am tot amânat, am tot aşteptat, poate că aşteptam momentul potrivit, poate vroiam să leg cumva articolul acesta de alte proiecte sau acţiuni pe care urma să le întreprind sau poate aşteptam acea picătură de inspiraţie care să mă îndemne să scriu. Iată că acea inspiraţie a venit chiar în seara aceasta, vorbind cu o prietenă la telefon, despre proiectul Poiana cu Permacultură, despre comunităţi şi despre altele. În momentul acela, ca niciodată, am simţit cum mi se leagă ideile live, în timp ce vorbeam şi am reuşit să le exprim clar şi concis. De aceea, m-am hotărât să scriu acest articol acum, cât am încă proaspete în minte ideile respective, pentru a rămâne scrise.

Păi hai să începem cu prima întrebare: Am eu o comunitate, aşa cum mă laud în titlu?
Depinde ce înţelegi prin "a avea o comunitate". Luat adliteram "a avea" o comunitate, ar însemna că e a ta, că o posezi, că îţi aparţine, că o deţii, că o controlezi, că eşti stăpânul ei. Iar eu nu am aşa ceva şi nici nu vreau să am, adică nu în sensul acesta. Am mai povestit eu despre treburile astea, în articolul despre oPsesia Posesiei de pe acest blog, deja îmi ştiţi părerea. Dar eu cred că noi ăştia "civilizaţii" am cam schimbat sensul verbului "a avea". Cred că în trecut sensul lui "a avea" era acela de a fi legat de ceva de a exista o conexiune între tine şi subiectul respectiv. Luată în acest sens, de apartenenţă la o comunitate, de legătură cu o comunitate, de conexiune, pot spune că încep să "am" şi eu o comuunitate şi mă mândresc cu ea.

Dar, acum se pune cea de a doua întrebare şi poate cea mai importantă, ce este de fapt o comunitate?
Bună întrebare şi ar fi mai bine să rămână aşa. Adică bună? Adică întrebare! E o întrebare mult prea bună ca să o stric cu o definiţie. Oricât m-aş screme eu, nu aş reuşi să scot o definiţie mai bună decât întrebarea în sine. Este o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem fiecare dintre noi şi să încercăm să răspundem la ea cât mai bine, dar în gând, pentru că adevărata definiţie se naşte din fapte, din interacţiunile dintre oameni, nu din vorbe, oricât de meşteşugite ar fi ele.

Păi şi dacă nu dau o definiţie a comunităţii, despre ce vreau eu de fapt să vorbesc aici?
Când am pornit acest blog, mi-am propus că comunic oamenilor, interesaţi sau îngrijoraţi de evoluţia civilizaţiei umane moderne, faptul că exită alternative la modelul economic actual, precum şi la modelul social actual. Shareconomy este în esenţă un model economic în care nevoile umane sunt satisfăcute fără a fi nevoie să apelăm la schimb, pieţe, bani, proprietăţi, etc. Dar pentru asta este nevoie de o comunitate de oameni care să gândească în acest mod şi să acţioneze în acest mod.
Există o mulţime de iniţiative în prezent care au drept obiectiv crearea de comunitati. Am interactionat cu multe dintre ele, cu unele foarte de aproape, cu unele mai de la distanta. Am observat modul în care evoluează şi greşelile pe care le-au făcut. Iar acum aş vrea să vorbesc mai degraba despre ceea ce nu este o comunitate sau ceea ce cred eu ca nu este o comunitate:

- O comunitate nu este o afacere imobiliară. Majoritatea iniţiativelor pe care le-am observat, deşi cele mai multe pornesc de la ideea ca într-o comunitate cei mai importanţi sunt oamenii, primul pas pe care îl fac pentru a întemeia o comunitate este: "hai sa cumpărăm un teren!". Păi staţi un pic. Cine să cumpărăm? Noi! Care noi? Cine suntem noi? Abia ne cunoaştem. Putem noi să convieţuim împreună? Avem noi abilităţile şi afinităţile necesare pentru a crea o comunitate?
A începe să creezi o comunitate plecând de la cumpărarea de teren este ca şi cum ai pune carul înaintea boilor. Aici pui terenul înaintea oamenilor şi vrei ca terenul acela să atraga oamenii potriviţi sau să îi motiveze să formeze o comunitate. Este poate cea mai mare greşeală pe care o fac iniţiatorii comunităţilor. Pe de o parte pentru că mută focusul dinspre crearea de relaţii interumane spre aproprierea unor bunuri materiale, iar pe de altă parte nu face decât să aducă din lumea aceasta, pe care o blamăm şi de care căutăm practic să ne refugiem într-o comunitate, chiar in comunitatea pe care vrem să o alcătuim. Unde mai pui că daca civilizatia actuală se prabuseste sau regimul politic se schimba, e posibil ca actul de proprietate sa nu mai fie recunoscut de cei care ar detine in vitor puterea sau autoritatea. Dar asta este alta discutie.

- O comunitate nu este o afacere. Nu doar că nu e o afacere imobiliară dar nu este o afacere în general. Sunt multe comunităţi în devenire, în care se pune foarte mare accent pe partajarea minuţioasă a bunurilor materiale (în special imobile) dar şi a aportului material al fiecăruia. La fel ca într-o afacere clasică, poţi face parte din comunitate dacă vi cu aportul propriu de capital (fie el în bani, în materiale sau în muncă). Din nefericire se pune mult prea puţin accentul pe calităţile personale ale fiecărui om, pe aptitudini, pe cunoştinţe, pe experienţa proprie sau pe capacităţile afective, iar dacă se pune accentul şi pe acestea sunt privite tot ca un capital de pornire. Problema cu acest mod de abordare este, asa cum spuneam mai sus, acela că dacă tu îţi faci o comunitate în creierii munţilor, în sălbăticie, ca să trăieşti în armonie cu natura şi departe de civilizaţie, nu prea vrei să semeni seminţe de civilizaţie în comunitatea ta. Ori prin modalitatea aceasta afaceristă de a aborda lucrurile, nu faci decât să creezi o comunitate potential distructivă pentru mediu si practic sa distrugi si ultimele rămăşite de sălbăticie. Chiar dacă de la început pornesti cu gânduri de a trăi într-o comunitate cu impact minim asupra mediului, făcând din asta o afacere, creezi premisele de a evolua într-o comunitate distructivă pentru mediu.

- O comunitate nu este o sectă şi nici o grupare ideologică. Spiritualitatea excesivă sau tendinta de a pune în centrul comunităţii un crez, o ideologie cu iz de misticism poate duce cel putin la excluderea sau autoexcluderea unor membrii care nu rezonează cu acest mod de gândire sau simţire ceea ce duce în final la un soi de monocultură, suprimarea diversităţii şi scăderea rezilienţei. De asemenea, orice comunitate spirituală sau ideologică are tendinţa de a crea lideri spirituali sau guru. In final toate lucrurile astea pot degenera. Ca si mai sus, contin germenii civilizarii si expansiunii. Cand cineva este lider spiritual, are si puterea de a manipula un grup mai mare de oameni, iar asta este o alta premisa pentru recrearea civilizatiei si implicit distrugerea ecosistemelor daca aceasta civilizatie este recreata intr-un mediu salbatic.

Bine, bine, dacă aşa nu, aia nu, aia nu, atunci ce, atunci cum? Păi cum spuneam, o comunitate pleacă de la oameni. Cea mai importantă componentă într-o comunitate sunt oamenii, aşa cum sunt cu individualităţile şi particularităţile fiecăruia. Dar un simplu grup de oameni nu formează neapărat o comunitate. De aceea o scară de bloc, o secţie dintr-o fabrică, o stradă, un sat sau un oraş nu sunt neapărat comunităţi, chiar dacă acolo locuiesc oameni diferiţi, cu păreri şi idei diferite sau asemănătoare, cu bune şi cu rele. Chiar dacă acei oameni interacţionează într-o oarecare măsură, tot nu sunt o comunitate. Ei formează doar un grup de oameni. Pentru a forma o comunitate mai e nevoie de un ingredient foarte important: relaţiile dintre oameni.
Într-o comunitate relaţiile dintre oameni sunt de interdependenţă, sunt complexe, sunt multiple, exact ca în natură sau ca într-o familie. O comunitate este practic o familie mai mare. Cu cât relaţiile sunt mai profunde, mai diverse, mai ramificate si mai complexe cu atât comunitatea este mai rezilientă, mai puternică şi mai comunitate, în adevăratul sens al cuvântului.
Când relaţiile sunt ca într-o familie, iar comunitatea este închegată, nici nu mai contează dacă comunitatea are sau nu un teren în proprietate comună sau individuală. Nici nu mai contează cu ce aport intră fiecare. Nici nu mai e nevoie de ideologii pentru a ţine comunitatea legată. Când relaţiile interumane funcţionează, comunitatea este vie, comunitatea evoluează şi de autodefineşte.
Cât despre pământ, unelte, roade şi alte bunuri precum şi despre modul în care sunt împărţite beneficiile, drepturile şi obligaţiile fiecărui individ toate astea emerg, rezultă din interacţiunea vie între oameni şi evoluează de la o perioadă de timp la alta, astfel încât să se potrivească cât mai bine structurii comunităţii. Chiar şi componenta spirituală sau ideologică se poate naşte şi e bine să izvorască tot din sânul comunităţii, nu să fie impusă de nişte guru.
Ăsta e visul meu, aşa aş vrea să arate o comunitate din care să fac parte. Bazele unei astfel de comunităţi încerc să pun în Poiana cu Permacultura, dar nu vreau să o clădesc singur. Nici nu aş putea, pentru că m-aş abate exact de la principiile enunţate mai sus. E nevoie de oameni şi de crearea de legături între aceşti oameni  pentru a forma o comunitate. Tot ce pot eu sa fac este sa creez niste premise, sa facilitez accesul intr-un spatiu in care sa exersam aceste legaturi, în care să vedem dacă suntem în stare să formăm o astfel de comunitate. Dar despre asta voi vorbi mai mult pe blogul celalalt.

Mai jos găsiţi o listă cu mai multe comunităţi din România aflate în diverse stadii de evoluţie:
Apusenii Verzi
Valea Curcubeului
http://www.dhyanna.ro/
Terrana
Stanciova
Colt de Rai

Si mai sunt o multime altele care nu au încă site, poate nici nume. Dacă mai ştiţi şi altele vă rog să le menţionaţi într-un comentariu, pentru a le adăuga aici.

Dorul de ducă. Ce o mai fi şi asta?

Ma uit la unii dintre prietenii si cunostintele din jurul meu si vad cum sunt porniti mereu să umble, să călătorească, să vadă lumea, să meargă la concerte să facă tot felul de astfel de activitati, aşa-zise de "timp liber" şi de cele mai multe ori pe bani mulţi. Adică sunt oameni care cheltuiesc chiar şi 6-8 salarii pe an sau mai mult, doar pe concedii, concerte, excursii, etc. Stati, nu saariti pe mine! Sunt banii lor (cica), treaba lor ce fac cu banii respectivi. Nu despre asta vroiam sa vorbesc... 

Ma tot intrebam insă de unde această pornire. Să fie oare o relatie direct proporţională între volumul de muncă şi stres de care are parte fiecare şi dorul ăsta de ducă? Mă întreb pentru că mă uit la mine şi observ că eu n-am aşa porniri. Adică cred că pot sta şi 3-4 ani fără să merg în "concediu" sau la vreun concert pe bani. Dar e drept că eu sunt într-un cvasi-permanent concediu. Adică în cea mai mare parte a timpului fac doar ceea ce îmi place. Şi pentru că aproape tot timpul mi-l organizez aşa cum vreau, găsesc destule oportunităţi de a mă distra şi de a mă relaxa pe gratis sau pe foarte puţini bani.

Şi ca să fie clar. Mie chiar îmi place să merg pe munte, îmi place să vizitez diverse locuri, mai ales dacă sunt încărcate de istorie şi cultură, îmi place muzica şi îmi place să merg la concerte. Şi cu toate acestea nu simt o nevoie arzătoare de a pleca undeva sau de a merge la vreun concert. Cu atât mai puţin dacă ar presupune să scot mulţi bani din buzunar. O să spuneţi acuma că sunt chitros sau avar si că stau pe un sac de bani si nu vreau sa ii cheltui. Nah! Poate ca "lenes" mi s-ar potrivi mai bine pentru că bani nu prea am, produc foarte putin, cat sa ma intretin, iar capacitate si aptitudini de a produce mai mult am, dar nu ma simt suficient de motivat să mă angrenez iar în sistem...

Pentru unii, poate că e o motivaţie suficientă să poată să călătorească, să vadă lumea şi să-şi admire live pe scenă artiştii preferaţi, chiar dacă asta înseamnă să tragă la jug toată viaţa. Pentru mine nu e. Cel puţin acum nu mai este. Dar am fost şi eu mânat de aceleaşi motivaţii în trecut. Am fost şi eu angajat şi îmi dădeam leafa (ce mai rămânea din ea după ce plăteam chiria) pe excursii, concedii şi concerte.

Imi amintesc că, intr-o vară fierbinte, mi se pusese pata să merg în concediu la Gura Portitei. Tocmai aflasem de Gura Portiteti, eram tot asa cam in pom cu banii, deci nu visam nici la Turcia, nici la Grecia, vroiam Gura Portitei, mai ales ca auzisem eu ca acolo e mai sălbatic, mai putina lume, asa cum îmi place mie. Şi îmi făcusem planuri, şi am pus bani deoparte, şi numai bine sau mai degrabă numai rău, că mama s-a îmbolnăvit cu 2-3 zile înainte să intru în concediu. Dar eu eram chitit să plec. Na! Mi se pusese pata, vroiam să evadez cu orice preţ. Muncisem din greu (sanchi) juma' de an şi acum mă vedeam îndreptăţit să plec, să îmi revendic premiul, să îmi iau ceea ce mi se cuvine. Eram gata să mă cert cu toata lumea şi chiar m-am certat cu persoane care mă iubeau şi care mă sfătuiau să las concediul şi să îmi asum responsabilitatea de a avea grija de mama. Dar mie mi se părea nedrept la acea vreme. Mai ales că mama îmi spunea că pot să plec liniştit, că ar fi fost destui oameni care să aibe grija de ea (tata, fratele). Dar mie atunci mi se părea că e capăt de lume dacă nu plec în concediu.
Norocul meu că oamenii care mă iubeau, au fost destul de insistenţi, iar eu suficient de deschis şi raţional ca să admit că am greşit şi să admit că am greşit. Până la urmă nu am plecat nicăieri şi nu s-a întâmplat nimic. N-a căzut cerul. Am fost puţin deprimat, dar mi-a trecut. Mai ales când am văzut că  mama îşi revine destul de repede, am şi uitat de concediu. Apoi uitându-mă în urmă, am realizat ce prostie era să fac.

Şi oare de ce vroiam eu să fac asta? De ce vroiam să plec în concediu în ciuda tuturor piedicilor? Mi-am tot pus această întrebare şi răspunsurile pe care le-am găsit ar fi următoarele:
1. Era o formă de evadare. Jobul, traiul în oraş, ceea ce făceam la acea vreme, mi se păreau o închisoare. Nu conştientizam asta, dar simţeam nevoia de a evada, de a fugi de şefi, de clienţi, de aglomeraţie şi de stres.
2. Vroiam să fiu în rândul lumii. Toată lumea pleca, fiecare unde avea plăcere şi se mai şi lăudau cu asta. Vroiam şi eu să am cu ce să mă laud. Chiar dacă mai nonconformist, dar totuşi, plecam în concediu. Dacă nu pleci în concediu, toată lumea se uită la tine, aşa... cu un aer de compatimire. "Săracul de el, ia uite-l şi pe ăsta, n-a ajuns în concediu".
3. Orgoliul sau ambiţia personala. Daca mi-am propus ceva, vreau să şi realizez.
4. Vroiam să am subiect de conversaţie. Chiar dacă această conversaţie ar fi fost ceva de genul:
- Cum a fost în concediu?
- A fost super fain!
- Aţi avut vreme buna?
- Da, a fost soare!
- Unde ati fost?
- Gura Portitei
- Fain! Si ce ati făcut?
- Pai ce sa facem? Am stat cu burta la soare, am dormit, am mancar, am facut baie in mare si cam atat.
- Si nu v-ati distrat?
- Ne-am distrat! Am jucat leapşa cu ţânţarii! Ei ne pişcau, noi îi plesneam.

Eh, asta ar fi fost chiar o conversatie lunga şi haioasa, zic eu, macar asa pe final. De cele mai multe ori, conversatiile se termina dupa "A fost super fain."  Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă întrebe cineva cum a fost concertul sau concediul  sau filmul sau excursia si să nu ai ce să spui decât că a fost super fain? Pentru că daca te-ai apuca să povestesti in detaliu ar lua prea mult timp, iar in cateva cuvinte deja ai spus...
Si chiar daca ai trait momente frumoase, în lumea asta grabita cand lumea nu mai are timp sa stea la povesti, te trezeşti că te-ai ales doar cu nişte locuri bifate pe hartă şi câteva albume de poze.

Şi am observat şi la alţii aceleaşi motivaţii. Oamenii vor să meargă în vacanţă, în excursii sau la concerte pe de o parte pentru a evada din cotidian, dar pe de altă parte şi ca să aibe subiect de conversatie. Cam aceeaşi motivaţie cu a celor care merg la meciuri pe stadion sau care urmaresc la TV meciuri sau politica. Vor sa aibe subiect de conversatie. Vor sa fie la curent cu ce e nou si sa aibe ce sa povesteasca. Şi implicit să fie bine văzuţi în cercul lor de prieteni.

Acuma cârcotasii or să spună că ei merg la munte sau la mare, în ţări străine sau la concerte, pentru a se distra, pentru a se simţi bine şi că tocmai asta lipseşte din lista mea de motivaţii. Da, dar cred ca nu există om care să nu vrea să se simtă bine. Adică voi cunoaşteţi oameni care vor să se simtă rău? Toţi vrem să ne simţim bine, să ne fie bine... Iar ceea ce numim distracţie sau "entertainment" este doar o formă de refulare sau de evadare din stres. Stresul apare atunci când nu te simţi bine, cânt eşti presat de probleme. De aceea simţi nevoia câteodată să dai drumul presiunii, să te eliberezi de stres prin distracţie. Cu cât stresul este mai mare, cu atât distracţiile trebuie să fie mai deosebie, mai speciale. Problema e că distracţiile mai speciale costă bani mulţi. Ca atare creşte presiunea şi implicit stresul.

Probabil asta ar fi explicaţia faptului ca, deşi îmi place şi mie să călătoresc, să mă distrez, să merg pe munte sau să mă bălăcesc în mare, să ascult muzică, să dansez şi să simt că fac parte dintr-o mare mulţime de oameni aflată pe aceeaşi lungime de unda, cu toate acestea nu simt nevoia urgenta, presantă, de a evada, de a întreprinde o călătorie de plăcere sau de a da 200 sau 300 de lei pe un bilet la concert sau la vreun meci important. Mă pot lipsi foarte uşor de treburile astea. Asta nu înseamnă că nu le fac. Dar în general mă mulţumesc cu mult mai puţin.

Si totusi nu sunt lamurit. Sa fie oare intr-adevar o relatie directa intre volumul de munca/stres si dorinţa, nevoia, dorul de ducă? Eu doar bănuiesc că da, mai mult privindu-ma pe mine. Dar poate eu sunt defect. Voi ce ziceti? Daca ar fi asa cum cred eu, atunci multe din problemele omenirii s-ar rezolva daca ne-am dat toti demisiile sau macar daca am lucra mai putin si la un job care ne place. Daca in loc de munca ar fi de fapt joaca, distractie, simtire de bine. :)

Transition Towns Bucuresti

Pe 22 ianuarie 2012 a avut loc primul eveniment Transition Towns în Bucureşti, dar eu, prins în firul evenimentelor şi înzăpezit între gânduri şi preocupări, abia azi mi-am făcut un tunel prin timp pentru a relata despre acel eveniment. Chiar dacă acest blog nu a fost gândit ca un blog de ştiri ci mai degraba ca unul de reflectii si filosofeli, merită să vorbesc din când în când despre evenimente şi acţiuni concrete ce ne conduc către acel gen de economie mai prietenoasă cu oamenii şi mai ales cu mediul înconjurător.

A fost un seminar foarte reuşit cu o participare foarte largă. Peste aşteptările noastre. Sala pe care am reuşit să o găsim pentru acest eveniment, s-a dovedit în final a fi neîncăpătoare pentru cei aproape 40 de oameni frumoşi, veniţi să se cunoască, să lege noi prietenii, să creeze un grup pe iniţiativă şi să afle mai multe despre mişcarea Tranzition Towns

Deci, ce este Transition Towns?

Este o iniţiativă, pornită în anul 2006, în orasul Totnes din Marea Britanie, de catre Rob Hopkins şi Naresh Giangrande pe fondul acutizării unor probleme globale precum Peak Oil (vârful producţiei de petrol), shimbările climatice, creşterea populaţiei şi multe altele asemenea. Iniţiativa Transition Network îşi propune să răspundă provocărilor amintite, prin actiuni locale întreprinse de oamenii obişnuiţi. În final rezolvarea problemelor cotidiene începe cu noi înşine, în locul în care suntem şi împreuna cu oamenii din jurul nostru, împreună cu comunitatea locală. De aceea, această iniţiativă ne şi învaţă sau ne determină să redescoperim comunitatea.

Fiecare dintre noi a venit cu ceva aşteptări la acest seminar:
- unii au venit fără aşteptări sau au vrut să fie fără aşteptări
- alţii vroiau să afle idei pentru un proces de tranzitie, cum s-ar putea face aşa ceva la noi?
- alţii vroiau să afle ce pot face ei concret
- alţii vroiau să afle de câţi oameni ar fi nevoie pentru a face tranziţie
- alţii vroiau să cunoască persoane care sunt pe aceeaşi lungime de undă
- alţii vroiau să ştie diferenţa între comunitate şi iniţiativă locală
- alţii vroiau să afle cât timp ar dura tranziţia
- alţii vroiau să ştie care este idealul acestei iniţiative
- alţii vroiau să afle lucruri practice
- şi tot aşa.

Până la urmă am aflat ce nu este:

- Nu este o fugă. Spre deosebire de ecovillage sau mutatul la ţară sau alte asemenea iniţiative mai mult sau mai puţin personale de a evada din sistem. Transition Towns propune rezolvari locale, cu resurse locale, cu oamenii locului.
- Nu este un model. Cu alte cuvinte, nu este o reţetă standard, o idee minune care poate fi copiată şi care ar rezolva automat problemele, este ceva ce pleacă de la fiecare din noi, în funcţie de problemele şi realităţile localităţii sau locului în care trăim.
- Nu există o limită de populaţie pentru o astfel de iniţiativă. E deschis pentru toata lumea. Cu cât sunt mai mulţi, cu atât mai bine
- Nu există o limită temporară. Prin urmare, nu ştim cât va dura tranziţia. :)

Iar după ce Claudian ne-a povestit puţin despre Peak Oil, scenariile post peak oil precum şi despre Rob Hopkins şi iniţiativa lui, am trecut şi  la lucruri mai concrete, cum ar fi cei 12 paşi de punere în practică a acestei iniţiative:

1. Primul pas ar fi crearea sau coagularea unui grup iniţiator. Aşa pornesc toate aceste iniţiative. Un grup de oameni cu iniţiativă se adună şi hotărăsc să facă ceva. Un pas pe care deja l-am început. Seminarul a fost o acţiune de acest fel, iar de atunci şi până acum, au mai avut loc încă două astfel de acţiuni despre care voi vorbi în articolele următoare.
2. Următorul pas ar fi iniţierea unor acţiuni de sensibilizare. Cu alte cuvinte, comunicăm şi cu alţi oameni, expunem problemele şi ideile, pentru ca cei interesaţi sa afle de iniţiativă şi să participe fie la acţiuni punctuale, fie să se implice mai mult şi chiar să iniţieze teme de lucru şi acţiuni concrete.
3. Stabilizarea fundaţiei. Bun, ne-am adunat, ne-am înmulţit, acum consolidăm grupul. Întâlniri, discuţii, ne cunoaştem, ne împrietenim, etc.
4. Lansare. Atunci când suntem siguri pe noi şi ştim ce vrem şi ce ne propunem să facem, putem să spunem lumii întregi că existăm şi că ne-am propus să facem ceva. E timpul să facem o lansare oficială.
5. Stabilim grupuri de iniţiativă care se ocupă mai în detaliu de problemele constatate. Spre exemplu grupul Heart & Soul, grupul Energie, grupul Alimentatie, grupul Constructii, etc.
6. Tehnica Open Space ne ajuta sa coordonăm initiativele diverselor grupuri astfel încât aceste iniţiative să fie congruente.

7. După toate astea sau mai degrabă în paralel cu ele e bine să facem vizibil proiectul. Adică nu îl ţinem doar pentru noi ci facem lucruri care se văd, care pot fi văzute şi încercate de toată lumea. Este o iniţiativă deschisă.
8. Reskillling, este o componentă esenţială, pentru că mulţi dintre noi am uitat sau nu am învţat niciodată îndeletniciri de bază, cum ar fi cusut, ţesut, tâmplărie, olărit, etc. Sunt multe meşteşuguri pe cale de dispariţie, odată cu ultimii practicanţi. Iar în perioada ce urmează, exact aceste meşteşuguri vor fi utile.
9. Legătura cu administraţia locală. Este nevoie de o astfel de legătură pentru că asta facilitează paşii concreţi de manifestare a inişiativei. Oricând se întâmplă să ai nevoie de o autorizaţie sau altceva asemănător.
10. Respectă-i pe cei în vârstă. De la ei avem multe de învăţat.
11. Plan de reducere energetică. Pana la urma asta ar fi scopul central al iniţiativei. Cum trecem de la o economie bazată pe un consum mare de energie, la una care să funcţioneze cu mult mai puţină energie.
12. Let it flow sau lasa-l să meargă. Este pasul cel mai important. Să lăsăm grupul şi iniţiativele să evolueze natural, să nu încercăm să le impunem anumite direcţii sau dorinţe personale.

Interesant, dar asta nu a fost tot, după pauză am făcut şi câteva dinamici şi am aplicat pentru prima dată tehnica Open Space, o tenică foarte interesantă şi utilă în crearea unor idei noi pe nişte teme date. Printre temele pe care le-am avut, au fost: Heart & Soul, Educaţie, Energie, Construcţii, Alimentaţie, Reciclare.

O zi obişnuită din viaţa unui orăşean sau "I'm an alien, I'm a little alien".
Oricât am încercat, n-am reuşit să intru în rolul de om stresat, nervos şi grăbit
era mult mai amuzant ceea ce făceam

S-au stabilit temele pentru Open Space

Discuţii aprinse la Energie

Vorbe din suflet la Heart & Soul

Abordare academică la Educaţie

Metoda a fost foarte eficientă, iar fluturaşii care au zburat din floare în floare (de la o temă la alta) au adus o mulţime de idei utile. Aşa se face că, în cele numai 15 minute avute la dispoziţie s-au produs o mulţime de idei. Doar la Alimentaţie au fost 14 idei.

Şi dacă tot a venit vorba de alimentaţie, după atâtea ore de discuţii, ni se făcuse o foame... Aşa că food sharing-ul propus pentru final, a fost bine venit. Fiecare a adus de acasă mâncare şi a împărţit-o cu ceilalţi. Aşa am mâncat fel de fel de bunătăţi, de la grisine de casă, nuci, vinete, salate de tot felul, până la prăjituri, gemuri şi dulceţuri. Un adevărat festin.
Şi uite aşa, s-au legat noi prietenii, s-au împărtăşit idei şi cunoştinţe, s-a creat o comunitate. Comunitatea Transition Towns Bucureşti.