Nu ştiu alte culturi cum sunt, dar noi ăştia "civilizaţii" avem o oPsesie aproape viscerală pentru Posesie. Hmmmm. Am spus "avem"? Am gresit. Ne posedă deja această oPsesie pentru posesie.
De exemplu spunem adesea "mama mea" în loc să spunem simplu "mama"...
- "fratele meu" in loc de "frate" sau "fratele";
- "prietenul meu" in loc de "prieten" sau "cel mai bun prieten" sau "un prieten" sau "acel prieten care..." sau pur si simplu numele persoanei;
- "iubitul meu" sau "iubita mea" în loc de "iubitul", "iubita" sau pur si simplu numele persoanei respective.
Lista poate continua: "trupa mea", "gasca mea", "căţelul meu", "blocul meu", "strada mea", "orasul meu", "ţara mea", "planeta mea". Pe toate le definim prin raportare la propria persoana şi chiar dacă nu ne considerăm în mod conştient stăpânii acestor fiinţe, persoane, obiecte, locuri sau lucruri abstracte, undeva în subconştientul nostru se crează acea idee iluzorie ca aceste fiinţe, persoane, obiecte, locuri sau lucruri abstracte ne aparţin, că ar fi ale noastre. De aici si gelozia, invidia şi alte astfel de manifestări ale psihicului nostru.
Cine ar mai pleca la război să îşi apere "ţara lui" daca aceasta nu ar fi decât o simplă "ţară"? Nimeni. Omul trebuie sa stie că e a lui, că ii apartine, că e parte din el, doar aşa poate fi determinat să omoare alţi oameni şi să rişte să moară. Nu, nu e nicio conspiraţie, oPsesia Posesiei are rădăcini mult mai vechi decât naţionalismul şi chiar şi decât patriotismul. Patriotismul si mai recent naţionalismul sunt simple speculaţii ale acestei oPsesii pentru Posesie.
Nu ştiu de unde vine această oPsesie pentru Posesie dar am mai citit pe ici pe colo că la alte culturi nu e aşa. Unele culturi de vânători culegători nu au această oPsesie. Dar şi ei se iubesc poate mai mult decât noi şi ei fac copii şi îşi iubesc copiii, poate mai mult decât noi. Şi la ei există comunităţi, poate mai unite decât la noi. Şi ei simt că fac parte unii din alţii, poate mai mult decât noi... Dar cu siguranta nu sunt asa de posesivi ca noi.
Cine crede că dacă iubeşti o persoană şi dacă acea persoană te iubeşte la rândul ei, aparţii acelei persoane şi persoana respectivă îţi aparţine? Hmmm? Îţi dă iubirea dreptul să revendici posesia asupra unei persoane sau macar asupra iubirii acelei persoane? Părerea mea este că nu. De îndată ce ai revendicat posesia asupra acelei persoane, ai ucis iubirea. Iubirea e frumoasă atunci când e liberă, când este sinceră, dezinteresată, venită din suflet. Dacă revendici drepturi exclusive asupra iubirii celuilalt, s-a terminat. Deveniţi şi tu şi el/ea sclavii unei convenţii, sclavii unei iluzii.
Probabil că, dacă oamenii ar putea înţelege impactul pe care îl are verbalizarea unor expresii precum "soţul meu" sau "soţia mea" şi ar folosi mai degrabă "soţul"; "soţia" în conversaţii, renunţând să îl mai revendice pe celălalt în mod subconştient, ar exista mai puţine divorţuri în lume, mai puţine certuri domestice, mai puţine adultere, mai puţine crime pasionale, etc. Dar cum să înţeleagă asta dacă până şi societatea e aşa construită încât să încurajeze astfel de atitudini? Ce altceva este căsătoria decât o convenţie, o luate oficială în posesie a celuilalt, o închisoare?
Iar problemele create de oPsesia Posesiei nu se opresc doar la viaţa de cuplu. Ea se răsfrânge şi asupra copiilor. Părintele care îşi iubeşte copilul, cade uşor în capcana oPsesiei Posesiei. "Eu te-am făcut eu te omor" este o vorbă spusă la mânie de unii părinţi. Cu siguranţă că nu intenţionează să-şi omoare copilul, dar dezvaluie tendinţa posesivă a părintelui asupra vieţii copilului. Este totuşi "copilul meu" nu? Şi cum copilul imită părinţii, oPsesia Posesiei se răspândeşte precum o boală virală.
A avea este adânc înfipt în cultura noastră. Mult mai adânc decât a fi. Ne preocupăm prea mult să avem lucruri, dar prea puţin ca să fim ceea ce vrem să fim. Să fim noi înşine. Să fim noi cu noi şi noi cu ceilalţi. Să iubim, să trăim, să sperăm, să fim trişti, să fim sinceri cu ceilalţi, dar mai ales cu noi înşine, să fim oameni, să fim... Nu, trăim în lumea lui a avea. Până şi în construcţia perfectului compus, atât de des folosit în ziua de azi, se foloseşte verbul a avea.
Pare totul atât de profund... Pare totul pierdut... Dar mai avem o şansă. E timpul să ne trezim. E timpul să privim în jurul nostru şi să învăţăm mai mult să fim decât să avem. E timpul sa fim noi.
Cum suntem noi? Uite o întrebare buna.
P.S. Pentru cei care au oPservat o greşeală gramaticală în toată această dizertaţie: ştiu foarte bine că obsesie se scrie cu "b" si nu cu "p", dar ce farmec ar mai fi avut?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu