Despre proprietate (1)

Tema dreptului de proprietate este una deosebit de amplă și cu siguranță voi reveni asupra ei de mai multe ori, pe acest blog.
Pentru că aceasta este prima postare despre proprietate, cel mai indicat ar fi sa definim proprietatea şi dreptul de proprietate.
Proprietatea este un concept abstract care se referă în mod generic la un bun ce face obiectul dreptului de proprietate. Proprietatea nu ar putea exista fără existența proprietarului, adică a subiectului care exercită dreptul se proprietate asupra celui bun. Filozofic vorbind, proprietatea este o extensie a sinelui proprietarului. Dacă stăm să ne gândim, nu suntem tocmai sisteme închise, ne aflăm în permanentă comunicare, tranzacționare cu mediul înconjurător. Respirăm aer, bem apă, mâncăm chestii comestibile, folosim unelte, folosim diverse obiecte care să ne asigure un confort mai mare. Toate aceste obiecte pot fi considerate extensii ale sinelui.
Dar nu s-a apucat nimeni să revendice drepturi de proprietate asupra aerului pe care îl respiră. De ce? Pentru că există aer din abundență, iar efortul de a face schimb de aer cu mediul înconjurător este neglijabil şi accesibil oricui. Şi pe urmă e destul de greu să îngrădești aerul. Există tuburi de oxigen, folosite în cazuri excepționale, atunci când oamenii nu mai pot respira singuri sau când pătrund în medii toxice sau când fac scufundări. În aceste situații excepționale pot exista inclusiv proprietari asupra aerului respectiv, iar acel volum de aer poate face obiectul unor tranzacții. Subiectul merită dezvoltat şi voi mai reveni asupra lui. Pana atunci, hai sa definim și dreptul de proprietate.
Dar pentru a defini dreptul de proprietate, ar trebui să definim mai întâi dreptul. Ce înseamnă dreptul? Ce înseamnă să ai drepturi? Ei? Destul de greu de definit, asa-i? Să-l lăsăm pe George Carlin să ne explice?

Hai să încerc eu o definiţie. Un drept este ceva ce revendici sau crezi că ţi se cuvine, iar ceilalţi oameni ţi-l recunosc, fie liber consimtit, fie constrânşi de o autoritate supremă. E destul de abstract, dar tocmai asta e ideea. Este un concept foarte abstract, inventat de oameni şi este un concept foarte controversat, pentur că drepturile şi libertăţile unui om se termină acolo unde încep drepturile şi libertăţile altor oameni. Şi tocmai aici e buba, cum determini graniţa? Cum decizi cine are dreptul să trăiască într-un grup de 10 oameni naufragiaţi pe o insulă, din care pot supravieţui doar 5 cu resursele pe care le au sau pot muri toţi 10? Cum decizi pe cine sacrifici? Nu e uşor deloc, e chiar foarte relativă şi subiectivă problema.

Bun, să revenim la dreptul de proprietate. Ce este dreptul de proprietate? Este dreptul unei persoane de a se bucura şi de a dispune de un bun in mod exclusiv si absolut. Cu alte cuvinte, este actul prin care o persoană revendică dreptul de posesiune, dreptul de folosinta, dreptul de dispozitie şi dreptul de uzufruct asupra unui bun mobil sau imobil... Adică cum? Încercăm să definim un drept şi îl definim prin alte 4 drepturi? Acum ar trebui să le definim şi pe celelalte 4.
Pai despre dreptul de folosinţă al unui bun nu am avea multe de discutat, oricine întelege ce înseamnă. Dacă ai nevoie să locuieşti undeva, foloseşti o casă pentru a locui în ea. Sau dacă vrei să îţi faci munca mai uşoară foloseşti o unealtă, un utilaj. Sau daca vrei să te deplasezi din punctul A în punctul B foloseşti un mijloc de transport. Toţi folosim lucruri, dar nu ne face neaparat proprietarii acelor lucruri. Asta înseamnă doar că dreptul de folosinţă este transferabil, independent de dreptul de proprietate şi de celelalte drepturi componente.
Dreptul de uzufruct, în dreptul civil modern, este inclus tot în dreptul de folosinţă. Dar în principiu se referă la culegerea roadelor bunului respectiv. De exemplu dacă ai o vacă, poţi să o mulgi şi să iei lapte, asta se cheamă folosinţă, dar dacă vaca rămâne gestantă şi fată un viţel, viţelul e tot al tău. Asta se cheamă uzufruct.
Dreptul de posesie se referă la actiunea de a stăpâni bunul respectiv. Este acel drept în baza căruia poţi spune că bunul respectiv îţi aparţine, că e al tău. Şi de cele mai multe ori confundăm dreptul de proprietate cu dreptul de posesiune. Proprietarul este singurul care are dreptul de posesie asupra bunului, indiferent cine îl foloseşte. De exemplu eşti proprietarul unei biciclete. Îi împrumuţi bicicleta unui prieten. Bicicleta se află la acel prieten, el o foloseşte, e la el, dar dreptul de posesie este tot al tău, tot tu ești stăpânul bicicletei, nu prietenul.
Dreptul de dispoziţie se referă la dreptul proprietarului de a face ce vrea mușchii lui cu bunul respectiv dacă respectă legea în vigoare. Pe de o parte poate fi o dispoziție materială, adică poate să îl modifice, să îl transforme, să îl distrugă sau să îl consume pur şi simplu. Dacă reluăm exemplul cu vaca, poţi să o mulgi, poţi să o duci la păscut, poţi să o vopseşti verde, poţi să o omori sau să o mănânci, poţi să faci ce vrei cu ea dacă eşti proprietar şi legea nu îţi interzice să faci ceea ce vrei tu să faci. Pe de altă parte poate fi o dispoziţie juridică, adică poţi înstrăina bunul respectiv. Poţi să îl vinzi, să îl închiriezi, să îl dai cu împrumut sau să îl laşi moştenire.
Şi uite cum, de la o vorbă simplă cum e proprietatea, am ajuns la o mulțime de concepte. Mă opresc aici cu definițiile  pentru că în ritmul ăsta exponențial, aș ajunge să definesc întreg dicționarul limbii române. Ceea ce era esențial am expus deja, iar acum aș vrea să vorbesc despre ceea ce consider eu în neregulă cu proprietatea sau cu dreptul de proprietate.

Prima obiecție legată de conceptul de proprietate, este aceea că, inevitabil, aplicând acest concept abstract în lumea reală se trasează în mod forţat nişte graniţe sau limite într-o lume în care toate elementele sunt interdependente. Trasarea acestor graniţe şi limite face ca tranzacţiile sau comunicaţiile între elementele acestei lumi să fie restrânse şi mediate de voinţa proprietarilor, se crează locuri înguste, se gâtuie relaţiile dintre elemente, se aglomerează unele locuri, iar altele devin neutilizate, iar sistemul în ansamblul lui sărăceşte, pentru că omul se vede pus în situaţia de a gestiona un sistem mult prea complicat pentru capacităţile sale intelectuale şi fizice. Nu poţi înlocui cu tehnologie şi pricepere miliardele de ani de evoluţie a naturii. Cum spunea şi Fukuoka, odata ce ai spart în bucăţi întregul, suma părţilor va fi mereu mai mică decât întregul, pentru că se pierde sinergia.

A doua obiecţie legată de conceptul de proprietate este acela că eul se focalizează mai degrabă pe a avea şi mai puţin pe a fi, asta în condiţiile în care menirea eului este aceea de a fi, iar a avea este doar un mijloc care ajută fiinţarea şi nu scop în sine. Datorită acestui derapaj de la a fi la a avea, oamenii tind să îşi judece semenii şi să interacţioneze cu aceştia bazandu-se mai degrabă ce ceea ce posedă aceşti semeni decât pe ceea ce sunt ei sau ce pot face.

A treia obiecţie legata de conceptul de proprietate este acela ca avem tendinta de a extinde acest concept de la obiecte sau fiinte necuvantatoare chiar si la oameni. Si nu, aici nu ma refer la sclavie sau iobagie. Oamenii au tendinta de a gandi despre ceilalti oameni apropiati lor ca apartinandu-le. Spunem "mama mea", "tatal meu", "sotul meu", "sotia mea", "prietenul meu", "copilul meu" etc. Exista o limita nedefinita intre iubire si posesivitate şi multa lume, fără să îşi dea seama trece dincolo, de aici apar geloziile, invidiile, frustrarile şi nemultumirile. Fiecare din noi încearca să stăpânească măcar o bucătică din oamenii ce ne sunt apropiati. Unii mai mult, altii mai putin. Dar atâta timp cât conceptul de proprietate există şi cu cât îl folosim mai intens, cu atât mai mare este tendinţa de a fi posesivi cu oamenii pe care îi iubim.

Bun, până aici am vorbit despre componenta filosofică a proprietăţii şi despre cum ne afectează viaţa, cum ne afectează spiritualitatea şi cum ne afectează relaţiile cu ceilalţi oameni. Acum e momentul să privim şi din perspectivă politică, juridică şi economică problema şi să vorbim şi despre dreptul de proprietate. Probabil că multă lume va privi aceste comentarii ale mele ca pe un sacrilegiu faţă de un drept pe care majoritatea îl consideră fundamental. În majoritatea statelor democratice proprietatea este declarata sfântă. Adică tabu? Nu avem voie să ne exprimăm opinii vis-a-vis de dreptul de proprietate pentru că unii oameni s-ar putea simți jigniţi. Eu totuşi îmi asum riscul. Bine că încă există dreptul la liberă exprimare.

Prima obiecţie legată de dreptul de proprietate, este de fapt legată de caracterul exclusiv şi absolut pe care îl are acest drept. Chestiile exclusive şi absolute îmi ridică nivelul de alertă, ştiu că ceva nu e în regulă dacă e exclusiv sau absolut, chiar dacă nu pot preciza întotdeauna ce anume e în neregulă. Dreptul exclusiv şi absolut asupra unui lucru încurajează abuzul, îi dă senzaţia omului că îi este permis orice. Iar ca să corectezi această tendinţă absolutistă şi exclusivă spre abuz, e nevoie de un întreg set de legi care să îţi spună ce ai voie şi ce nu ai voie să faci cu lucrul acela asupra căruia ai drepturi exclusive si absolute. Iar ca să ai legi, ai nevoie de legiuitor, adică de stat şi de un sistem care aplică legea respectivă (justiţie şi poliţie).
Ceea ce este de-a dreptul hilar este că legea spune mai înâi că ai drepturi exclusive şi absolute asupra unui bun, dar mai apoi vine cu o mulţime de alte legi care îţi restrâng aceste drepturi şi transferă o parte din ele către centrele de putere. Cu alte cuvinte, "noi îţi garantăm drepturi exclusive si absolute asupra acestui lucru, dar în schimb tre să ne dai nouă o bucăţică din ce deţii tu şi nu poţi face chiar ce vrei tu cu el ci numai ce spunem noi". "Noi" fiind cei care deţin puterea. Şi uite aşa ajungem la concluzia că dreptul de proprietate pe care ţi-l dă o entiate numită stat, este doar o altă formă de înrobire sau de supunere. Ţi se dă ceva cu o mână ca să ţi se ia cu cealaltă. Vorba lui Carlin "You have no rights!"
Chestia asta cu dreptul de proprietate e la fel ca şi promisiunea diverselor secte religioase că dacă faci ce zic ei vei avea viaţă veşnică. Tot o chestie absolută, nu ştiu în ce măsură şi exclusivă. Lumea cred că are această tendinţă de a absolutiza totul. Viaţă veşnica? Daaaa! Aici e de mine! Drepturi exclusive şi absolute asupra unui lucru? Daaaa! Aici e de mine! Oare când ne vom maturiza?

A doua obiecţie legată de dreptul de proprietate se referă la posesie. De ce e nevoie să stăpâneşti un lucru? De ce trebuie să spui: "eu sunt stăpânul", "I am the master". Cred că noi oamenii avem o obsesie cu stăpânirea, toţi vrem să stăpânim ceva. Poate ar fi bine să începem să ne stăpânim pornirile, obsesiile şi comportamentele dăunătoare. Cred că puţină lume se gândeşte că poţi folosi un lucru fără să îl stăpâneşti. Nu trebuie să fiu stăpânul mărului ca să pot să îl mănânc. Pot avea posesia fizică, dar asta nu înseamnă că îl stăpânesc, acel măr există fără ajutorul meu, acel măr a fost cândva apă şi alte elemente chimice, până când datorită informaţiei genetice s-a transformat în măr, eu îl consum pentru a-mi alimenta organismul cu energie, acea energie nu se pierde se transforă în altceva, în final acea energie părăseşte într-un fel sau altul corpul meu, fie sub formă de gânduri, fie sub formă de căldură, fie sub formă de lucru mecanic, fie sub alte forme. Toate astea nu sunt decât divese stadii de organizare a materiei şi a energiei.
Folosesc autobuzul şi metroul fără să fiu stăpânul lor. Pur şi simplu le folosesc. Ele pot fi folosite de oricine chiar fără a exista niciun stăpân. Atâta timp cât există, pot fi folosite. Ceea ce plăteşti sub formă de bilet sunt serviciile. Pot privi un peisaj sau pot respira aer fără să îl stăpânesc.
Dar cu casa? Cum e cu casa? Multă lume se gândeşte la casă atunci când le spui de proprietate. Pai cum, te legi de proprietate? Dacă nu mai există drepturi de proprietate cum faci cu casa? Unde o să stai? Păi e acelaşi lucru! Nu ai nevoie să stăpâneşti casa, e suficient să o foloseşti. La ce îţi trebuie să fi stăpân? Îţi trebuie un loc unde să dormi şi unde să te simţi acasă.
De asemenea nu e nevoie să fi stăpân pentru a avea responsabilitate. De fapt nici nu cred că e bine să confundăm posesia cu responsabilitatea. Eşti responsabil pentru ceea ce faci sau pentru ceea ce nu faci, nu pentru ceea ce posezi. Dacă foloseşti o vacă şi nu ai luat suficiente măsuri de siguranţă, iar vaca provoacă stricăciuni în grădina de legume eşti responsabil. Nu contează a cui e vaca şi nici a cui e grădina. Nu contează cine e stăpânul, dacă jobul tău era ca vaca să nu producă stricăciuni, atunci eşti responsabil.
În concluzie, pentru a folosi un lucru sau pentru a-ţi asuma responsabilităţi faţă de efectele pe care le-ar avea folosirea acelui lucru asupra altor oameni, nu ai nevoie să posezi acel lucru. Posesia e ceva inutil. Sau poate nu e chiar inutil.

A treia obiectie legată de dreptul de proprietate se referă la dreptul de dispoziţie. Despre caracterul exclusiv şi absolut, am vorbit deja, acum as vrea sa vorbesc si despre efectele acestuia:
- renta este unul din efectele caracterului exclusiv si absolut al dreptului de dipoziţie. Renta este o răsplată pe care o revendică proprietarul doar pentru că e proprietar şi pentru că cedeaza partial dreptul de folosinta a proprietatii respective unei alte persoane. E o formă de şantaj. Dacă eşti stăpân pe ceva poţi să îi şantajezi pe ceilalţi oameni care vor acel ceva. Ei, iată la ce e bună posesia. Poţi să şantajezi legal alţi oameni. Similare cu renta mai sunt şi vânzarea sau închirierea de proprietăţi. Toate au o doză de şantaj în ele.
- moştenirea, este în general modalitatea de a dobândi drepturi de proprietate pe criterii ereditare. Dar cu ce este mai just criteriul ereditar decât alte criterii, de exemplu criteriul competenţei. Dacă un om e un bun strungar, de ce nu ar căpăta în proprietate un strung, pentru a-şi face meseria cum trebuie? Dacă un om este un bun agricultor, de ce nu ar dobândi dreptul de proprietate asupra unui teren agricol. Alt criteriu ar fi cel al nevoii. Dacă un om are nevoie de o casă de ce nu ar primi dreptul de proprietate asupra casei respective?
- acumularea este un alt efect al dreptului de dispozitie exclusiva si absoluta. Poti acumula oricâte proprietăţi chiar dacă nu le foloseşti şi cu cât acumulezi mai multe puterea ta de şantaj e mai mare şi poţi acumula şi mai multe.

Acuma vine partea interesantă. Aud de multe ori expresia "oamenii nu sunt egali!". Evident că oamenii nu sunt egali. Nici nu sustin că ar fi egali. Totuşi care sunt diferenţele între oameni? Cât de diferiţi sunt oamenii? Luaţi doar aşa ca indivizi, fără nicio proprietate. E drept că unii sunt mai abili decât alţii. Unii sunt mai buni la comunicare, alţii la bătut cuie, iar alţii la bătut mingea. Şi totuşi cum se face că unii acumulează averi cât suma veniturilor pe viaţă a câtorva mii de oameni. Oare chiar există oameni care sunt mai 1000 de ori mai eficienţi decât mine? Eu nu cred. Oricât de diferiţi am fi, nu cred că suntem chiar atât de diferiţi. Şi atunci care e şmecheria? Şmecheria constă exact în dreptul exclusiv şi absolut de dipoziţie asupra unor bunuri şi funcţionează în felul următor:
Am o sumă de bani. Să spunem 1000. Un utilaj m-ar costa 11 000. Împrumut restul de 10 000 de la alti oameni, carora le promit dobanda (imprumutul poate fi mediat de banca, dar nu are rost sa o mai luam in aclcul) Presupunem că cei 10 000 au venit de la alti 10 oameni care aveau fiecare tot cate 1000 şi le-am promis o dobândă de 5% pe an.
Acuma am un utilaj asupra căruia am drepturi exclusive şi absolute de dispoziţie (aici e cheia), adică eu pot să decid cât, când, cum, unde şi ce facem cu acel utilaj. Ba chiar sunt generos şi îi angajez pe cei 10 oameni şi le plătesc 100 pe luna ca sa produca ceva ce eu vand mai departe cu 2000 pe luna.  Asta înseamna ca mie imi raman 1000 pe luna. Şi uite aşa într-un an îmi plătesc dobânda şi creditul şi rămân şi cu utilajul. Acuma pot să mai cumpăr un alt utilaj şi tot aşa. Faptul că am dreptu exclusiv şi absolut de dispoziţie asupra utilajului, îmi dă un efect de slingshot, de propulsie faţă de ceilalţi oameni. Ei câştigă ceva din afacerea asta, dar pentru că eu sunt stăpânul, eu fac regulile, chiar dacă proprietatea aceea nu am cumpărat-o cu banii mei ci (şi) cu banii lor. Am devenit proprietar pe banii altora şi asta a fost suficient pentru a face acea mare diferenţă între mine şi ceilalţi. Ei au câştigat 1250 din dobândă şi salariu pe un an de zile, eu nu am câştigat nimic, dar m-am ales cu un utilaj care produce venituri nete de 1000 pe luna.
Deci aş mai adăuga şi efectul de slingshot, pe lista efectelor proprietăţii şi ăsta cred că e una din cele mai importante obiecţii pe care le am legate de dreptul de proprietate. Da, oamenii sunt diferiţi, dar nu sunt chiar atât de diferiţi, diferenţa mare o face exact această convenţie.

Şi atunci ce facem? Pai deocamdată nu prea avem ce face, decât să împărţim o parte din ceea ce ne prisoseşte cu oamenii pe care îi alegem, despre care credem că merită să primească cadouri din partea noastră şi se vor simţi motivaţi să dăruiască mai departe. În acest fel poate, treptat, treptat, pe o perioadă lungă de timp vom crea o nouă convenţie potrivit căreia bunul x nu este nici al meu, nici al tău, nici măcar al nostru, este al tuturor şi al nimănui deopotrivă, este al celui care are nevoie de el şi nu este al lui, este pur si simplu bunul x, iar cine are nevoie de el îl foloseşte. Atâta tot.