Un nou început - Capitolul 2 - Călătoria

După al treilea snooze, Silviu reuşi în sfârşit să zărească ceva prin ochii împăienjeniţi. Se uita la afişajul verde al ceasului electronic şi încă mai încerca să îşi dea seama pe ce lume se află. Reuşi într-un final să distingă ora 6:45, 28 mai 336. Era deja în întârziere, dar încă nu reuşise să se trezească pe deplin, era încă năuc după petrecerea de aseară. 6:30 nu era ora obişnuită de trezire pentru el... Încercă să facă nişte calcule pentru a-şi pune mintea în funcţiune. Dacă după numărătoarea nouă a anilor era în anul 336, după numărătoarea veche trebuia să fie anul 2348... ba nu, 2347. Mereu le încurca. Ştia că după Marea Depresie şi după ce lucrurile au început să se aşeze pe un făgaş normal, oamenii au privit înapoi şi au decis să facă o schimbare. Nu ştia exact de ce au ales anul 2012 pentru a fi anul 1 al noii numărtori, pentru că în acel an nu s-a întâmplat niciun eveniment ieşit din comun. A fost poate unul dintre cei mai banali ani din perioada Marii Depresii. De fapt marile evenimente s-au produs după aceea, mult după aceea. Citise la un moment dat o recenzie despre un soi de psihoză ce luase amploare pe internet şi nu numai în anii premergători lui 2012, legat de sfârşitul calendarului Mayas, sau ceva de genul ăsta, dar comparativ cu alte credinţe şi superstiţii care circulau aproximativ în aceeaşi perioadă, treaba asta cu calendarul Mayas a trecut aproape neobservată. Cu toate acestea, 2012 a rămas în memoria colectivă din tipul Marii Depresii şi post depresie, ca un an de cotitură în istoria omenirii. Şi pentru că, într-adevăr după Marea Depresie, omenirea chiar a intrat într-o nouă eră, oamenii au simţit nevoia să marcheze undeva în istorie începutul acestei noi ere. Aşa au ales anul 2012. O alegere arbitrară în opinia lui Silviu.
6:52. Gata! Se trezise, gândea limpede, avea mişcările coerente. Apă pe faţă, spălat pe dinţi, îmbrăcat, pentru că timp de duş nu mai avea. Oircum făcuse ieri, înainte de petrecere. Spre deosebire de petrecerile din era trecută, la cele de acum nu se fuma în spaţii închise, era o chestie de bun simţ şi respect faţă de ceilalţi. Puţinii fumători care mai existau, fumau afară sau în alt loc special amenajat. Aşa că nu mirosea a nimic, decât puţin a parfum. 7:03, era timpul să plece. Adio casă!
Jos îl aştepta Marius, administratorul hotelului.
- Salut Silviu! Uite, ţi-a pregătit Ioana nişte senvişuri!
- Salut Marius! Transmite-i te rog mulţumirile mele. Dar unde este?
- Eeee, a plecat cu treburi, stii tu, aprovizionarea. Hai, nu vrei să bem o cafea?
- Mulţumesc Marius dar chiar mă grăbesc, trebuie să prind trenul!
- Hai! Drum bun atunci...
- Multumesc!
- ... şi când mai ajungi în oraş, mai treci şi pe la noi, face Ioana nişte gogoşi...
- Biine, biine, o să trec sigur, pup-o şi din partea mea. La revedere!
Silviu îşi pusese în gând să meargă până la gară cu bicicleta. Era mijlocul de transport pe care îl agrea cel mai mult. Avea destule puncte pe multi pass. Putea inclusiv să închirieze o limuzină sau măcar să cheme un taxi sau o maşinuţă electrică... Da, erau excelente maşinuţele acelea electrice cu 2 sau cu 4 locuri. Aveau autopilot, ghidat prin GPS, le chemai prin SMS şi îţi veneau la scara la ora dorită. Te urcai în ele şi te duceau unde vroiai. Mergeau ele cu numai 30 km/ora, dar pentru oraş erau excelente. Erau silenţioase, consumau foarte puţin şi nu poluau deloc. Tinerii îndrăgostiţi le preferau adesea pentru plimbările lor romantice. Maşinuţa îi ducea unde aveau nevoie, iar ei se puteau săruta tot drumul. Dar Silviu avea chef să facă mişcare, toate gadgeturile astea îi păreau mofturi şi le folosea doar când avea reală nevoie de ele.
Acum însă era în întârziere şi spera să găsească măcar o singură bicicletă în rastelul din faţa hotelului. Dar nu avea noroc. Era şi normal, nu era oră de sosiri, era oră de plecări. Puţinele biciclete care erau parcate în faţa hotelului plecaseră demult către alte destinaţii. Nu era o mare tragedie. Cea mai apropiată staţie de biciclete era la numai 5 minute de mers pe jos. Acolo ar fi găsit sigur o bicicletă disponibilă. Însă deja o altă idee îi încolţise în minte.
Lângă rastelul de biciclete, era aşezată o cabină de sampling a unei mari companii producătoare de echipament sportiv. După Marea Depresie rămăseseră puţine corporaţii cu adevărat mari. Majoritatea fie dăduseră faliment, fie se spărseseră în companii din ce în ce mai mici pentru a redeveni eficiente. Sprintex era una din companiile mai mici desprinse dintr-o mega corporaţie defuncta în timpul Marii Depresii. Silviu nu mai reţinea numele acelei mega corporaţii dar ştia că Sprintex era una dintre cele mai apreciate companii de echipament sprotiv din lume. Cu toate acestea aveau mari dificultăţi în a-şi păstra supremaţia pentru că vindeau mai mult produse de lux şi leisure, iar aceste produse erau tot mai puţin căutate, pentru că existau o mulţime de atracţii furnizate chiar de comunitate şi încă gratuit sau pe baza multipassului. Prin urmare managementul Sprintex a hotărât ca în loc să intre în competiţie cu comunităţile locale, mai bine să coopereze cu ele. Astfel au conceput acest sistem de sampling prin care, în baza multipass-ului obţinut de fiecare cetăţean în schimbul unei contribuţii la bugetul local, oricine putea încerca produsele Sprintex oridecâte dorea. E drept că primele încercări erau acceptabile ca preţ, dar după a treia încercare îţi luau o mulţime de puncte, iar preţul creştea exponenţial. Cu toate acestea, era oricum mai avantajos aşa decât să cumperi produsele lor. Mai existau tineri care se organizau în cluburi şi îşi cumpărau la comun astfel de produse şi le foloseau pe rând, în time sharing.
Pe acea cabină era o reclamă la un echipament complet de roller, avea cască reglabilă, genunchiere, cotiere şi role toate reglabile şi ajustabile. Silviu nu încercase niciodată aceste produse, dar acum îi venise un chef nebun să se dea pe role. Aşa, ca să înceapă ziua cu puţină adrenalină. Şi se potrivea de minune, pentru că drumul până la gară avea o pantă descendentă, iar la gară sigur exista o altă cabină unde ar fi putut lăsa produsele respective. Fără să mai stea pe gânduri. Folosi multipass-ul, fixă pe el echipamentul de roller, îşi puse căştile în urechi şi....

- Yuuhuuuuu! Bună dimineataaa Soareee! Rămas bun oraşuleeee! Saluuuut prieteneeee!
Pe măsură ce înainta prindea viteză, folosea porţiunile în pantă pentru a acelera, apoi se propulsa tot mai repede şi tot mai repede. Se mai dăduse pe role, avea experienţă, dar rolele Sprintex chiar erau geniale. Nici nu şi-a dat seama când a parcurs drumul până la gară. Se uită la ceas şi era 7:23. Avea timp suficient să se dezechipeze, să pună la loc în cabină echipamentul, să îşi ridice biletul de tren şi să îşi ocupe loc.
Lângă ticket point îl aşteptau părinţii, Mara, Gabi şi încă doi prieteni, toţi veniseră să îl conducă la tren şi să îl vadă încă odată înainte să plece. Era mai mult o tradiţie pentru că oricum puteau să îl vadă în secunda doi după plecare, doar apelându-l pe chat. Dar, după cum zicea şi tatăl său, pe bună dreptate, una era să vadă nişte pixeli pe ecran şi alta era să îmbrățișezi persoana reală. Prin urmare s-a apropiat zâmbind de ei.
- Bună dimineaţa! Ce matinali sunteţi! Cum aţi reuşit să vă treziţi aşa dimineaţă după petrecerea de aseară?
- Ehe, te aşteptăm aici de juma' de oră! Zise Mara.
- Nu te cred! Ce să caut aici aşa devreme?
- Ia uite ce transpirat esti! zise mama. Ce ai făcut, ai alergat?
- Nope! M-am dat pe role! Şi nu e transpiraţie, doar mi-am dat cu apă pe faţă pentru că mă încinsesem prea tare...
- Hai lăsaţi pălăvrăgeala că acum pleacă trenul şi băiatul nu şi-a ocupat loc.
- Stai liniştit tată că avem timp.
Zicând acestea, Silviu introduse cardul multipass în locaşul aferent, selectă trenul, destinatia dorită, locul in tren şi confima tranzactia. Apoi a scos cardul si chitanta si asta a fost tot. Sistemul electronic a debitat automat numarul de puncte necesare de pe contul multipass.
- Gata, ce facem acum, mergem la tren sau mai stăm să bem o limonada?
- Limonadă, limonadă! Dar o faci tu, că te pricepi cel mai bine! zise Mara.
- Na, bine, fac eu cinste! Toată lumea vrea limonada? Ok!
La intrarea pe peron exista un automat de limonada. Functiona cu cardul multipass şi puteai să îţi dozezi singur cantitatea de lămâie, miere, apă şi gheaţă. Totul automatizat. Aparatul aparţinea unei comunităţi rurale din apropiere. Tot ei furnizau lămâile şi mierea, apa şi energia electrică erau aigurate de oraş. Era un parteneriat ca multe altele, menite să facă viaţa cetăţenilor mai frumoasă, pentru că un cetăţean mulţumit este un cetăţean care contribuie cu plăcere la bunăstarea oraşului. De asemenea un cetăţean mulţumit era mai amabil cu toată lumea şi rata criminalităţii era mult redusă, aproape de zero. Comunităţile rurale aveau tot interesul ca cetăţenii oraşelor să fie mulţumiţi, pentru că dacă erau mulţumiţi erau mai greu de manipulat, iar dacă cetăţenii erau mai greu de manipulat, grupările politice extremiste sau corporaţiile cu interese meschine, aveau slabe şanse de a-şi impune programele, iar comunităţile rurale puteau să îşi vadă liniştite de treabă pentru că nu s-ar fi întors nimeni împotriva lor. Era un fel de tribut pe care îl plăteau comunităţile rurale, pentru ca stilul de viaţă din oraş să rămână în oraş şi să nu încerce nimeni să îl impună şi la ţară.

După ce băură limonada şi după obişnuitele pupături, îmbrăţişări, urări de drum bun şi de rămas bun, fluturări de mâini, batiste şi alte cele asemenea, trenul se puse în mişcare, iar Silviu putea în sfârşit să citească ce şi-a propus. Făcuse în sfârşit rost de o carte scrisă la finalul erei trecute, pe la începuturile Marii Depresii. Era în format electronic, dar era criptată într-un program vechi şi uitat de vreme. A fost nevoie de multa priecepere şi mult efort din partea prietenilor săi din Bombai, unul din megapolisurile ce rezistaseră Marii Depresii, pentru a decripta şi de a recupera cea mai mare parte din carte. The Ascent of Humanity era scrisă într-o engleză veche, iar textul original era cu atât mai greu de citit, mai ales că o parte din biti se pierduseră si fuseseră înlocuiţi prin deducţie. Încă nu apucase să o traducă, dar era nerăbdător să o citească, pentru că simţea că era una din cheile de acces către descifrarea misterlor Marii Depresii. Fratele său Vlad, plecat departe peste mări şi ţări, într-un mare megapolis, îi făcuse cadou o verisune de traducător automat perfectionat de el si care putea traduce cu destul de mare precizie inclusiv dialecte mai vechi. Era nerabdator să îl încerce, dar nu se baza prea mult pe el, oricum vroia sa citească si versiunea originală, atât cât reuşise să recupereze din ea, pentru a pătrunde cât mai aproape de realităţile trecute.
Începu să citească dar nu îi stătea gândul deloc la ceea ce citea. Înainta foarte încet, pentru că îi zbura gândul când la Alina pe care nu o mai văzuse de aproape 6 ani, când la Mama Anuţa, gazda sa din ultimul an de tabără interculturală, care prepara cele mai bune mâncăruri şi care scria cele mai frumoase poveşti, când la unchiul Stan, soţul Mamei Anuţa, care îl învăţase o mulţime de lucruri despre albine dar şi despre tâmplărie. Apoi fu apelat de Robert şi Lorelei, cei care se oferiseră să-i fie mentori şi gazde în perioada de acomodare şi integrare în noua comunitate.
- Salut! Ce faci? Ai plecat?
- Da, sunt deja pe drum.
- Perfect! Vezi că Bogdan a plecat şi el mai devreme, îşi conduce nişte prieteni la gară, apoi te va aştepta pe tine. O să ai sigur bicicletă pentru că pleacă multă lume azi.
- Mulţumesc! Abia aştept să vă revăd!
- Şi noi pe tine! Te pupăm! Pa!
- Şi eu pe voi! Pa!
Închise comunicatorul şi privi pe fereastră. Trenul trecea cu viteză moderată printr-o zonă împădurită. De o parte şi de alta a căii ferate creşteau tufe de mur, cătină, viţă sălbatică, zmeur şi tot felul de alte plante, toate alcătuind un hăţiş ce nu lăsa să treacă animalele sălbatice sau cele domestice mari, în apropierea liniilor de cale ferată, pentru a evita accidentele neplăcute. Din loc în loc existau poduri consruite peste pasajele speciale pentru animale. Erau pasaje mici, de 4-5 m lăţime, dar erau chiar şi pasaje mari de până la 100 m lăţime, construite pe văile râurilor.
Zona împădurită ocupa cea mai mare suprafaţă în zona temperată. Fie că erau păduri de foioase, fie de conifere, fie că erau păduri grădină sau păduri sălbatice, copacii îşi recâştigaseră dreptul de a reocupa emisfera nordică, după mai bine de 2000 de ani de hegemonie a lui Homo Sapiens. Pădurile erau tinere, multe dintre ele abia dacă aveau 50 de ani, dar odată pornită campania de reîmpădurire, în urmă cu mai bine de 300 de ani, pădurea s-a extins din ce în ce mai repede.
Din loc în loc existau enclave cu aşezări umane, iar calea ferată sau cele câteva şosele şerpuiau prin păduri pentru a ajunge de la o aşezare la alta. Trenul era de departe cel mai eficient mijloc de transport în era post petrol. 95% din linia ferată era electrificată, iar acolo unde încă nu ajunsese electrificarea sau în zonele în care exista din belsug combustibil solid, fie cărbuni, fie lemn, oamenii redescoperiseră motorul cu aburi. Proiecte abandonate in urma cu mai bine de 400 de ani, fuseseră scoase de la naftalina, regândite, ajustate şi îmbunătăţite cu noi tehnologii şi refolosite. Cazanele de ardere cu gazeificare dădeau o eficienţă nemaiîntâlnită şi un consum infim de combustibil. Locomotivele cu aburi erau de multe ori preferate pe cursele scurte şi cu călători puţini, în locul  locomotivelor electrice a căror construcţie era mult mai costisitoare şi al căror randament era mai mic, datorită pierderilor de conversie precum şi al pierderilor din reţea. Iar locomotivele cu abur erau mereu elegante şi frumos colorate, iar inginerii reuşiseră să reducă emisiile de noxe aproape de zero, pe coş mai ieşea doar CO2 la temperaturi de maxim 60 grade celsius. Atât de eficient era folosită căldura produsă prin ardera combustibilului. Şi erau locomotive care atingeau şi 200 km/ora...

- Salut! Sunt ocupate locurile?
Silviu întoarse capul pentru a vedea de unde vine vocea melodioasă ce îi întrerupse reveria. Din dreptul uşii îi zâmbeau doi ochi mari şi vioi. Ochii erau aşezaţi pe chipul unei fete tinere, micuţă de statură şi firavă, dar care afişa o atitudine dezinvoltă, iar personalitatea puternică din trupul ei mic sublima prin toţi porii. La prima vedere nu i-ar fi dat mai mult de 14-15 ani după înfăţişare...
- Hai Roua! Ai găsit locuri?
O altă voce, de data asta masculină răzbătea de după ceva ce părea a fi un geamantan mare oprit în spatele fetei şi îl făcu pe Silviu să îşi întrerupă contemplarea şi să rostească:
- Da... Adică nu... adică... vreau să spun poftiţi, locurile sunt libere!
- Mulţumim frumos! Hai Zob, hai gaşca, am găsit locuri pentru toată lumea.
În compartiment năvăli un grup de 5 tineri zgomotoşi şi plini de entuziasm, iar ceea ce părea a fi un geamantan mare era de fapt o chitară. Erau 3 fete şi 2 băieţi şi erau preocupaţi să îşi aranjeze bagajele sporovăind ceva pe limba lor, apoi îşi ocupară fiecare locurile. Fata cea mărunţică se aşeză la fereastră, faţă în faţă cu Silviu, în rând cu ea se aşezară băieţii, iar de partea cealaltă fetele.
Şi au continuat să sporovăiască vrute şi nevrute, de-ale adolescenţilor şi mai făceau şi glume şi mai râdeau şi se mai înghionteau. Şi aşa printre chicoteli, glume şi înghionteli, Silviu a dedus ca tinerii mergeau într-o tabără interculturala, de vară, undeva prin Munţii Veseliei. Băiatului înalt şi uscăţiv, cu păr blond şi creţ, îi spuneau Zob, el avea gura cea mai mare, acapara aproape toată discuţia. Era mereu pus pe hârjoneală cu băiatul scund şi îndesat de lângă el căruia îi spunea Bostan şi cu fata din faţa lui căreia îi spunea Diana. Cea de-a treia fată era mai tăcută şi mai retrasă şi în cele 15-20 de minute de când tinerii se instalaseră în compartiment nu îi rosti nimeni numele.
La un moment dat fata căreia îi spuneau Diana se ridică şi ieşi din compartiment, probabil pentru a merge la toaletă. La nici 10 secunde, la geamul ce dădea spre coridor au apărut încă 2 tineri ce se hlizeau la Zob şi Bostan. Iar după câteva glume, le-au făcut semn sa vină cu ei într-un compartiment vecin. Şi pentru câteva momente s-a aşternut din nou liniştea în compartiment. Se mai auzea doar uşoara vibraţie e trenului pe şine. Era un contrast foarte puternic între gălăgia neobosită de mai devreme şi liniştea ritmică a trenului.
- Numele tău e Roua? Se pomeni Silviu întrebând fără să gândească prea mult.
Fata îl privi cu un zâmbet larg şi îi răspunse entuziast:
- De fapt numele meu este Roua-Dimineţii dar prietenii îmi spun Roua, iar cei apropiaţi îmi spun chiar Ro.
- Eu sunt Silviu. Încântat de cunoştinţă Roua!
- Şi eu!
- Roua Dimineţii... Ce nume frumos!
- Really think so? Multumesc!
- Da, îmi place mult!
- Prietenii mei fac adesea glume pe seama numelui meu.
- Poate sunt doar invidiosi.
- Eu cred că e o reactie normala fata de ceva mai putin obisnuit, un astfel de nume este ceva iesit din comun în cultura urbană.
- Uau! O analiză psiho-socială perfectă. Cum de ai ajuns la această concluzie la o vârstă atât de fragedă?
- Dar câţi ani crezi că am?
- Paiii, cel mult 16?
- Hahahaha, n-ai ghicit, am deja 18!
- 18? N-as fi zis...
- Da, multă lume mă crede mai tânără decât sunt dacă mă vede în carne şi oase, iar cei care doar citesc ce scriu şi nu mă cunosc, mă cred mult mai bătrână.
- Interesant! Si ce scrii?
- Ei, mai multe lucruri, puţină filosofie, ceva poezie, câteva recenzii de antropologie şi foarte multe texte culese din cultura amerindienilor.
- Cultura amerindienilor?
- Da, părinţii mei sunt hipioti convinsi. S-au născut şi au crescut în Watra Apve, o comunitate rurală ce a adoptat o mare parte din cultura şi spiritualitatea amerindienilor. Chiar dacă genele noastre nu prea au legătură cu vechile popoare de pe continentul american, cultura lor a trecut oceanul şi a ajuns la noi. Legenda spune că un bătrân şaman s-a aciuat pe aceste meleaguri pe la începutul Marii Depresii şi a întemeiat o comunitate care a crescut şi a făcut mulţi pui după aceea. Watra Apve este unul dintre acei pui sau poate chiar comunitatea originală. Nimeni nu mai ştie acum.
- Da, am auzit de Watra Apve, este o comunitate faimoasă, una dintre cele mai vechi. Acum încep să înţeleg de ce te numeşti Roua Dimineţii. Tu te-ai născut tot în Watra Apve?
- Nu! Eu sunt născută în oraş. Părinţii mei au plecat încă de tineri să conducă un laborator de cercetare şi au rămas în oraş. Dar sufletul lor a rămas legat de locurile în care au crescut...
- Ce faceţi fetelor? Nu vreţi să cântăm ceva? Zise Zob punând mâna pe chitară.
- Daaa! Să cântăm, să cântăm! Doar dacă nu îl deranjăm pe domnul.
- Care domn? întrebă Silviu. Nu e niciun domn aici. Hai să te văd Zob ce ştii să cânţi la chitară... apropo, pe tine chiar aşa te cheama?
- Hihihi! Nu! Asa îi zicem noi! chicoti Diana
- De fapt îl cheamă Zorba.
- Zorba Grecul?
- Nu, doar Zorba. Nu sunt grec. Sau, mai stii... He he!
- Şi Zob e prescurtarea de la Zorba?
- Nu chiar! Poate fi, dar noi îi spunem Zob din alt motiv.
- Care, care?
- Ştii melodia aia "Vreau să mă fac zob"?
- Sigur că o stiu, ce o mai cântam şi noi în tabără...
- E melodia preferată a lui Zorba. Şi o cântă cu aşa o pasiune... Aşa că Zob i-a rămas numele.
- Zoober tare!
- Deci, ce cântăm?
- Zi-o p-aia veche, pe care a găsit-o Diana în arhiva lu' străbunicu.
- Mmmhmmm... Ia să vedem...

Şi au cântat, şi s-au veselit, şi s-au distrat, care mai de care. Si nici nu au observat cum a trecut timpul, că Silviu era să uite să mai coboare la destinaţie. Noroc că peisajul superb de afară, a făcut-o pe fata cea tăcută să exclame:
- Oooo! Ce minunăţie! Unde suntem aici?
- Nu se vede prea bine... Cred că suntem la Goruni! zise Bostan
- La Goruni!? exclamă Silviu. Dragelor si dragilor, eu aici trebuie să cobor. V-am pupat şi mi-a părut bine de cunoştinţă. Când mai aveţi drum prin Valea cu Brazi căutaţi-mă. Pa. Drum bun! Şi distracţie frumoasă!
- Mulţumiiim! Te pupăm şi noi! Paaa!

După ce a coborât aproape din mers, Silviu rămase pironit pe peronul îngust îmbătându-se cu aerul tare de munte şi pierzându-şi privirea în dunele verzi ce se întindeau în faţa sa. Departe în zare, vedea crestele încă înzăpezite, iar o adiere uşoară de vânt îi aşeza petale albe în păr. Şi continuă să soarbă cu nesaţ tot ce putea atinge cu simţurile, căldura plăcută a soarelui, miresmele florilor, cântecul păsărelelor, foşnetul frunzelor, norii pufoşi ce alergau pe cerul albastru deschis... Se simţea acasă, iar fiecare celulă din corpul său se bucura.
Zgomotul trenului ce plecase se pierduse de mult în depărtare când Silviu decise să privească în imediata sa vecinătate. Gara era aproape pustie. Era o gară mică. Avea doar un foişor, o fântână şi o căsuţă din cob cu acoperiş de paie, frumos decorată şi bine întreţinută, în care se desfăşurau toate activităţile dintr-o gară. Nici nu erau prea multe activităţi, majoritatea serviciilor fiind automatizate peste tot.
Un brâu de goruni înalţi şi bătrâni înconjurau gara flancaţi de câţiva meri pitici şi tineri precum şi de câteva tufe de zmeura şi coacăze. Un gard scund de lemn, vopsit cu grijă în alb, împrejmuia o mică grădină de zarzavat, în care se zăreau deja frunze de ridichii, ceapă verde, usturoi, garnisite pe ici pe colo cu pătrunjel, narcise, lalele şi alte flori. Chiar lângă gard, în soarele dimineţii stătea tolănit un dulău mare, ciobănesc, care nu se shinchisea de nimic.
În partea dreaptă, la umbra gorunilor era aşezat şi rastelul de biciclete. Abia atunci îl zări Silviu pe adolescentul care stătea întins pe iarbă, citind o carte, chiar lângă biciclete dar pe partea însorită şi uscată. Decise să meargă la el.
- Salut...
- Salut Silviu! spuse băiatul fără a-şi dezlipi ochii din carte.
- Dar de unde ştii cum mă cheamă?
- Na, da' cum să nu ştiu, doar pe tine te aşteptam...
- Aaaa! Tu eşti Bogdănel? Oaaaa, ce mare ai crescut! Să nu te recunosc! Câţi ani ai tu?
- 13, fac 14 în septembrie.
- Mamă, dar ce mănânci tu pe aici de eşti aşa dezvoltat? I uite ce muşchi ai făcut...
- Da' eu mănânc ce mănâncă toată lumea, acuma primăvara mâncăm o multime de ierburi de primăvară. Urzicile cu mămăligă şi cu ou ochi sunt preferatele mele...
- Mmm, şi ale mele! Păi ce facem? Mai stăm sau mergem?
- Hai să mai stăm un ţâr, ca să termin şi eu capitolul ăsta, uite mai am două pagini.
- Dar ce carte citeşti?
- Se numeşte "Insula Fantomă", este o carte de aventuri SF scrisă cu mult timp în urmă. Dar hai că îţi povestesc pe drum ce am citit. Acum lasa-ma te rog să termin.
- Bine Bogdănel. Hai că între timp meg şi eu la toaletă.
Simpatic tare pustiul si fără nicio grijă, fără niciun stres, ca mai toţi oamenii de la ţară. Îşi permitea să îşi acorde timp de citit şi pentru alte activităţi recreative şi educative. Învăţarea la ţară era ceva natural, ceva ce venea firesc din curiozitatea umană. Şi la fel ca Bogdănel, majoritatea oamenilor de la ţară erau politicoşi, respectuoşi dar în acelaşi timp demni. Nu afişau acea politeţe prefăcută şi linguşitoare, obişnuită în mediul mercantil al oraşului.
Toaleta era una clasică. Funcţiona cu rumeguş, paie sau mulci de frunze. Acum era disponibil mulciul de frunze, făcut din frunzele de gorun strânse si lăsate peste iarnă să se descompună. Acum erau o materie sfărâmicioasă, bogată în carbon. Funcţiona perfect ca material de acoperire şi lăsa în urmă doar miros de pădure. Curat, iginenic, economic, practic şi ecologic. Toate la un loc. Era o încântare să mergi la toaletă. Asta era toaleta pentru trecători, plasată afară după nişte tufe. Era semi-îngropată într-o movilă de pămât şi avea un acoperiş ţuguiat acoperit cu paie. În jurul ei era săpat un şanţ de drenaj, iar accesul se făcea pe un mic podeţ şi printr-o uşă de lemn. Peretele interior era tencuit si slefuit bine si văruit în alb.

Se apropia de amiază când Silviu şi Bogdănel lăsară în urmă comunitatea Goruni. Era o comunitate mare, nu era nici oraş, dar nici comunitate rurală obişnuită. Avea aproape 2000 locuitori, prea puţin pentru a fi oraş şi prea mult pentru a fi o comunitate rurală autentică. Era ceva între, un compromis, locuitorii se ghidau după aceleaşi principii ca în orice comunitate rurală clasică, doar că era prea mare. Şi ca să nu fie nevoiţi să adopte un sistem ierarhic de administrare a comunităţii, oamenii au decis să se împartă în trei subcomunităţi autonome sau sate. Erau Gorunii de Sus care se înindeau pe dealurile de dincolo de calea ferată. Gorunii Feroviari care administrau printre altele şi gara. Şi Gorunii de Jos care ocupau valea unui râuşor de o parte şi de alta a apei.. Fiecare subcomunitate avea specificul ei şi acces preponderent la anumite resurse. Astfel că exista o oarecare specializare şi existau tranzactii permanente chiar la nivel de subcomunitate. Dar delimitările nu erau foarte stricte. Existau întotdeauna şi relaţii individuale între persoane din comunităţi diferite. Pentru că distanţa era mică, oamenii se întâlneau des şi îşi puteau oferi servicii unul altuia direct fără să mai treacă prin Asociaţie.
Asociaţia era o structură obisnuită în orice comunitate rurală. Se ocupa de procurarea unor produse si servicii care nu se puteau face sau care era deficitare în comunitate sau de distributia unor produse şi servicii care erau în surplus, către alte comunităţi. În Goruni, Asociaţia intermedia şi unele tranzacţii între subcomunităţi dar şi între comunitatea Goruni şi alte comunităţi. Şi pentru că avea acces la calea ferată oferea servicii de intemediere şi altor comunităţi învecinate, pentru tranzacţii pe distanţe lungi...
- Hei! Silviu! Pe aici... se auzi vocea lui Bogdănel care îl smulse pe Silviu din visare.
- Cum pe acolo? Nu mergem pe drum?
- Drumul ăsta e mai bun!
- Mai bun? Pai uite că urcă în continuare. Abia așteptam o coborâre, pentru că m-a obosit atâta urcuş.
- Crede-mă că îmi vei mulțumi că mergem pe aici. Mai avem puțin de urcat, apoi mergem mai mult pe coama dealului, coborârile și urcușurile vor fi mult mai line, priveliștea e superbă, iar la sfârșit ne așteaptă o surpriză frumoasă...
- O surpriză... Nu mai spune! Ce surpriză măi Bogdănel?
- Nu-ti spun, pentru că altfel nu ar mai fi surpriză.
- Bine măi Bogdănel, m-ai convins. Sunt sigur că tu cunoști mult mai bine locurile astea decât mine. Aşa că treci tu în faţă, eu mă ţin după tine.
Au părăsit drumul pavat care cobora în vale și au continuat urcușul pe o potecă ce șerpuia pe unul din  picioarele dealului. O vreme chiar au fost nevoiți să coboare de pe biciclete și să le împingă pentru că panta era mult prea abruptă pentru pedalat. Deja Silviu se întreba dacă făcuse bine că se luase după Bogdănel şi abandonase drumul pavat.
- Hai că mai avem puţin! îl încurajă puştiul, parcă simţindu-i ezitarea.
- Sper!
- După ce vom ajunge în vârf va fi mult mai bine, ai să vezi.
- Bine, te cred! De fapt e chiar plăcut urcuşul ăsta, mult mai plăcut decât mersul pe drum. Mă întrebam doar dacă ajungem în Valea cu Brazi până la înserare.
- Aaaa, nu îţi face griji, drumul ăsta pe sus ocoleşte puţin pentru că urmează curburile făcute de culmea dealului, dar ca timp cred că ieşim la fel sau poate mai bine, pentru că drumul e mult mai lin şi...
- Şi?
- Ei lasă că vezi tu, nu vreau să îţi stric surpriza...
Tăcură brusc amândoi pentru că ajunseseră în vârf iar priveliştea era spectaculoasă. Privind în spate vedeau cei trei Goruni aşezaţi în trepte de o parte şi de alta a căii ferate, până în vale. În dreapta jos se vedea drumul pe care îl părăsiseră şi care cobora mai întâi în vale, pentru a urca apoi pe valea râului şi mai apoi să facă un urcuş în serpentină, să treacă o şa, apoi să se piardă provirii, pentru a apărea din nou mai departe şi tot aşa. Din loc în loc drumul întâlnea diverse comunităţi ale căror acoperişuri verzi abia dacă se distingeau în peisaj. Doar sclipirile soarelui în ferestre trăda prezenţa caselor. În partea stângă pădurile se întindeau maiestuoase şi doar din loc în loc se vedeau pete de culoare diferită, probabil alte comunităţi împrăştiate ici şi colo în marea de verde a pădurii. În faţă poteca cobora uşor apoi iar urca, chiar pe culmea dealului. De o parte şi de alta versanţii erau împăduriţi. Dar o bucată de aproximativ 50 m de o parte şi de alta a potecii era lăsată pajişte şi era adesea frecventată de vaci sau oi sau chiar capre, care aveau grijă să cureţe orice urmă de pomi. Astfel un om care mergea pe acea potecă putea vedea până hăt departe.
Poteca asta pe culme îi amintea lui Silviu că citise la un moment dat despre drumurile construite de vechii romani în antichitate. Pe vremea aceea, multe dintre drumuri erau făcute pe culmea dealului şi aproape niciodată în vale. Asta pentru că dealul era mai uşor de apărat decât o vale şi era mai logic să pui garnizoane din loc în loc pe deal unde aveai vizibilitate mare decât în vale. Dar asta nu era singura ratiune, drumul de pe culme era mult mai usor de întreţinut şi mai puţin supus eroziunii decât cel din vale, unde furia apelor facea de multe ori ravagii. Iar dacă aveai de trecut muntii, era de multe ori mai usor sa ii treci pe culme decât prin vale...
- Ei, ce părere ai Silviu?
- Ce pot să mai spun? E magnific, e chiar o plăcere să călătoreşti aşa. Nu ştiu cum e vara fără umbră, dar acum e chiar plăcut.
- Mai există o potecă putin mai în vale, pe lângă copaci. Când arde soarele puternic o folosim pe aceea. Dar acum m-am gândit să ne bucurăm de privelişte.
- Bine te-ai gândit...
Privirea lui Silviu i-a fost atrasă de nişte puncte ce se mişcau undeva în zare. Punctele se îndreptau spre ei şi creşteau în dimensiune. Păreau a fi nişte oameni călare. Erau 2, ba nu, erau 3... 4 călăreţi, care se apropiau destuld e repede. După aproximativ 15 minute se apropiaseră destul de mult pentru a le distinge chipurile. Erau trei băieţi şi o fată cu părul şaten deschis împletit în două codiţe şi ascuns parţial de o pălărie din piele maro. Fata purta ochelari iar peste ia albă purta un cojocel scurt, brodat frumos și închis cu șnur. Chipul ei îi părea cunoscut şi ea îl privea cu insistenţă, iar când ajunseră la nici 10 m depărtare unul de celălalt, afişă şi un zâmbet larg, în timp ce strunea calul, apoi cu o mişcare sprintenă sări din şa.
- Alina!? exclamă Silviu uşor surprins de această revedere.
- Salut Silviu! Ce bine îmi pare să te văd!
- Bună, bine te-am regăsit!
S-au apropiat, s-au pupat pe obraz şi s-au îmbrăţişat ca doi vechi prieteni.
- Ce faci? încercă Silviu să lege o conversaţie
- Bine... mă bucur să te văd. Tu?
- Şi eu! Neaşteptată revedere!
- Într-adevăr, ştiam că vei ajunge pe aceste meleaguri, dar nu mă aşteptam să ne vedem aici.
Sivliu se întoarse către Bogdănel:
- Asta era surpriza de care vorbeai?
- Ce? Nu! N-am niciun amestec. Eu vorbeam despre altceva.
- Deci e pură întâmplare.
- Într-adevăr stranie întâmplare.
- Salut eu sunt Gabi! spuse unul din călăreţii care o însoţeau pe Alina.
- Salut Gabi! Eu sunt Silviu!
- Silviu, da! Alina mi-a vorbit despre tine!
- Ţi-a vorbit? Gabi? Aaaa tu ești acel Gabi! Da, da, da. Îmi pare bine să te cunosc.
- Da, el este acel Gabi despre care îți spuneam. Ai reacționat mult mai bine decât mă așteptam...
- Mai ales pentru un orășean, nu? spuse Silviu zâmbind. Şi ceilalți doi tineri? Nu ne faci prezentările?
- Scuze, ai dreptate. Silviu, ei sunt Spock și Valentin. Spock, Valentin, el este Silviu.
- Salut! Mă bucur de cunoştinţă.
- Spock şi Valentin sunt doi dintre adolescenţii veniţi în tabără la noi în sat. Eu şi Gabi le suntem gazde şi mentori, iar acum le arătam împrejurimile şi îi învăţam să călărească.
- De fapt eram în drum spre casă! spuse Gabi. Nu vrei să vii cu noi? Se apropie ora mesei. Azi găteste o echipă coordonată de surorile Papastatos, chiar la Şopronul din Deal. Fac o mâncare de te lingi pe degete.
Silviu se uita când la Alina care dădea aprobator din cap, când la Bogdănel care privea pierdut în zare, când la Gabi care aştepta cu interes un răspuns.
- Sincer mi-ar face mare plăcere să vin cu voi, mai ales că am avut ocazia de câteva ori să gust din mâncarea făcută de surorile Papastatos şi ştiu că e demenţială, dar mă aşteaptă Robert şi Lorelei, au pregatit si ei o masă şi au invitat ceva lume ca să mă întâmpine. Cum ar fi să nu ajung? Data viitoare vin cu cea mai mare plăcere. Vorbim.
- Bine atunci, mi-a părut bine să te revăd prieten drag! zise Alina.
- Eu nici nu am cuvinte să descriu ce bucurie mi-a produs mie această revedere.
- Cred că e timpul să o luăm din loc! zise Gabi. Băieții noștri par cam înfometați!
- Bine! Vă urez drum bun şi poftă mare!
- Mulțumim! La fel și vouă.

Stranie şi plăcută întâlnire. Simțea cum se umpluse de energie. Iar Gabi era chiar mai arătos decât își închipuia. Părea că se potrivește foarte bine cu Alina. Păreau a fi fericiți împreună. Şi culmea, asta nu îi stârnea nicio urmă de gelozie lui Silviu. Era mai sigur ca niciodată pe sentimentele sale față de această fată dar în același timp că şi ea păstrase aceleași sentimente ca în urmă cu 6 ani, văzuse asta în ochii ei. Prin urmare, în loc să vadă în Gabi un rival, vedea un prieten, un om care i-a fost alături Alinei într-o perioadă în care Silviu era departe...
- Hei, Silviu! Ce părere ai de surpriza mea?
- Care surpriză?
- Priveşte în jos, ce vezi?
- Valea cu Brazi!
- Şi mai ce?
La vreo 200 sau 300 m mai jos se distingeau cu greu acoperişurile ca nişte ciupercuţe ale caselor din comunitatea Valea cu Brazi. Comunitatea era aşezată chiar sub izvorul unui pârâu ce săpase Valea cu Brazi, între două picioare ce coborau din deal spre o vale mai mare ce se deschidea spre sud. Valea cu Brazi era asezata pe directia NNE - SSV şi se bucura din plin de căldura soarelui dar şi de adăpostul versanţilor. Undeva spre N se întindea o pădure de brazi prin care se vedea serpuind din când în când un drumeag ce părea că ajunge sus pe creastă, chiar în locul unde se opriseră Silviu si Bogdănel.
- Aaaa, acum m-am prins. Vrei să coborâm pe aici?
- Mmmhmm! Pante de la 20 la 45 grade. Curbe periculoase, obstacole, săritori. În maxim 10 minute suntem jos. Ce zici?
- Măi Bogdănel, de când te-ai făcut tu aşa năzdrăvan?
- He he! Aşa sunt de când mă ştiu.
- Şi tu te dai pe aici frecvent?
- Aproape în fiecare zi. Ieri am reuşit să fac traseul ăsta în doar 6 minute. Un nou record personal.
- Un nou record!? Nu mai spune!
- Da, dar nu sunt nici pe departe la fel de bun ca Motanu'. Motanu' îl face în 4 minute. E cel mai tare din toată regiunea.
- Oau! 4 minute! Ăsta da record! Şi crezi că mie mi-ar trebui 10 minute?
- Păi nu cunoşti traseul...
- Ai dreptate, dar cred că eşti optimist. 10 minute pe un traseu necunoscut?
- Sunt convins că îl poţi face, nu e aşa de greu şi e chiar haios. Adrenalină.
- Da, adrenalină! Ar fi a doua porţie pe ziua de azi pentru mine...
- Da? Pai ce ai mai făcut?
- M-am dat pe role până la gară.
- Pe role? N-am încercat niciodată. Aici la noi nu prea avem unde să ne dăm pe role. Şi cum a fost?
- Păi a fost super tare!
- Eu cred că nici nu se compară cu traseul ăsta de coborâre.
- Ştii ceva Bogdănel? Eu cred că ai dreptate. Traseul ăsta pare mult mai tare.
- Păi? Ne dăm?
- Hai să ne dăm!
- Hai! Yuhuuuuuuuuuuu!

inapoi la capitolul 1
inapoi la cuprins