Când Silviu a ajuns la birou, în acea dimineaţă de mai, Gabriel era deja în faţa monitorului, lucra de zor la noul clip de prezentare a companiei. Aveau deadline peste 3 zile, iar Gabriel işi luase bine rolul in serios. Lucra doar de 3 luni în TeleNet23 dar a deprins repede toate miscarile era expert in manuirea programelor de grafica, iar in ceea ce priveste creativitatea, mintea lui tanara il ajuta din plin. Avea doar 18 ani, venit pentru a-si face stagiul de 5 ani in lumea capitalist-mercantila a orasului. Venea din aceeasi comunitate in care urma sa plece Silviu.
In cele 45 de zile lucratoare in care au colaborat, greu puteai spune cine a fost mentorul şi cine ucenicul. E drept ca pe partea tehnica şi în ceea ce priveşte procedurile de colaborare cu TeleNet23, Silviu era expertul. Însa în ceea ce priveşte experienţa de viaţă şi atitudinea faţă de oameni, Silviu avea multe de învăţat de la ucenicul său. Aşa erau oamenii ăştia veniţi din comunităţile rurale. Erau experţi în relaţionare şi de obicei erau cei mai buni vânzători, plus că erau foarte creativi.
Silviu a avut ghinionul să se nască într-o familie de orăşeni convinşi. Doar el era oaia neagră, doar el făcea notă discordantă. El a ales rupă tradiţia şi să părăsească oraşul pentru a se muta într-o comunitate rurală. Astăzi era ultima zi. Urma să încheie formalităţile de pensionare şi să înceapă o nouă viaţă. O viaţă aşa cum şi-o dorea încă de la vârsta de 16 ani, când a fost în prima tabără interculturală de la Valea cu Brazi. Au fost cele mai frumoase 5 luni din viaţa lui. Atunci se îndrăgostise pentru prima dată. Alina o chema şi era mai mare decât el cu aproape 1 an. Era fata unor localnici din comunitatea vecina, Poiana Mică, dar venea adesea la cântările ce se organizau în fiecare zi de joi în Valea cu Brazi. Îi placea să cânte din frunză şi din gură şi avea o voce aşa de faina...
- Hei! Silviu! Ma auzi?
- Da... Gabi, ce s-a întâmplat?
- Pai am terminat...
- Ce ai terminat?
- Prezentarea, am introdus si ultimele achizitii in program asa cum mi-ai spus...
- Mai baiete, esti neobosit, de unde pofta asta de muncă?
- Păi în fiecare zi învăţ ceva nou şi nu mă plictisesc, plus de asta, azi e zi de salariu şi abia aştept petrecerea de diseara...
- Ce petrecere măi?
- Aaaa, nimic aaaa, deosebit, o ieşire cu băieţii la o bere.
- Păi şi fratelui tau mai mare nu îi spui nimic? De unde secretul asta?
- Aaaaa... m-am gandit... aaaa, m-am gandit că nu te interesează să ieşi în oraş cu puştanii.
- Ai dreptate măi, dar puteai sa îmi spui, azi e ultima zi în care îţi mai sunt şef, de mâine îi dai explicaţii direct lui George. Ai grijă cum discuţi cu el, ştii că se enervează uşor.
- Hai măi Silviu, doar ştii că eu am fost cel care v-a împăcat ultima oară, mă descurc eu cu George. Mai bine spune-mi acum, dacă mai sunt lucruri despre care nu m-ai învăţat încă.
- Măi Gabi, chiar daca mai sunt, acum nu îmi mai amintesc nimic. Am parcurs încă de săptămâna trecută toată lista de teme. Le-am abordat pe toate şi te-am învăţat tot ce ştiam. Ai avut ocazia să pui întrebări, acum dacă mai ai nelămuriri întreabă-mă şi îţi explic, pentru că de mâine te descurci singur sau îl întrebi pe George. Poţi să le întrebi şi pe fete dacă George nu e în toane bune. Te descurci tu. Acum, uite, completează raportul ăsta. Tocmai l-a trimis George. Eu mă duc la resurse umane sa semnez actele de retragere.
Silviu lucra de 5 ani la TeleNet23, începuse lucrul încă de la 21 de ani, acum avea 26. Aşa cum era obişnuiţa, cu progresul tehnologic, în special în ceea ce priveşte comunicaţiile şi procesarea datelor, se ocupa în acelaşi timp de mai multe sarcini. Talentul său creativ îl califica pentru a se ocupa de imaginea companiei, de asemenea se mai ocupase şi de achiziţii şi de gestionarea resurselor. Nu îi plăcuse niciodată să vândă aşa că de relaţiile cu clienţii se ocupau fetele şi George. Oricum, vânzarile din ziua de azi nu mai erau cele de altă data. Citise nu demult o carte foarte veche, o carte motivationala. Ciudati mai erau oamenii pe vremea aceea. Consumau atatea resurse si atata energie pentru a vinde un bun si se concentrau prea putin pe utilitatea bunului respectiv. Totul era marketing, totul se întâmpla în piaţă. Dacă nu ţipai, nu existai. Wow! Nu se vedea în stare să trăiască în acel ritm. Lui i se părea că lucrează mult chiar şi în cele 6 ore pe zi, 4 zile pe săptămână cât era programul standard. Dar deh, el îşi alesese modulul intensiv. Vroia sa termine cât mai repede stagiul din oraş şi să poată să se mute la ţară, acolo unde se simţea acasă...
- Ce faci Silviu? Iar ai picat pe gânduri?
- Buna Mara! Ce să fac, sunt cu gândul tot mai departe... Abia aştept să plec.
- Aşa, aşa! Bine îţi şade! Păi tu pleci şi pe mine cui mă laşi? Cine îmi mai povesteşte mie despre permacultură? Cine îmi mai spune mie cum se distrau oamenii înainte de marea depresie? Cu cine o să mai iau eu prânzul?
- Hai, nu începe iar. Nu rămâi singură. Uite, o ai pe Nicoleta, mai sunt şi băieţii de la tehnic, există email şi telefon, putem să comunicăm în continuare. Pe urmă, mai ai doar un an de stagiu si după aceea poţi veni şi tu în Valea cu Brazi.
- Da de unde!? Nu mă văd eu mulgând vaca. Locul meu e aici în oraş. Vreau să fac o carieră, poate chiar să îmi înfiinţez propria companie, aşa ca George.
- Păi vezi Mara? Fiecare cu visul său. Visul meu este să mă retrag la ţară. Acolo îmi place mie şi sunt gata să mulg şi vaca pentru asta dacă e nevoie. Ştiu că nu poţi înţelege. Nimeni nu înţelege, dar mie acolo îmi place să trăiesc.
- Bine, bine! Hai semnează aici, ca să îţi închid contractul. Ce faci diseară?
- Păi ce să fac? Bagajele! Mâine pleeeec!
- Păi şi nu îţi iei rămas bun de la mine?
- Dacă vii să mă conduci la gară...
- Nu la asta ma gandeam... Ce zici de o ieşire în oraş în seara asta?
- Eeeh, si eu bagajele când le mai fac?
- Pai pleacă şi tu azi mai devreme, şi aşa nu mai ai ce face pe aici. Şi trec eu diseara pe la 8 să te iau, fă şi tu asta pentru cea mai buna prietena a ta! Am o surpriză pentru tine!
- Aaaa, pai îmi plac surprizele! Bine! În cazul ăsta aşa voi face. Plec acum să îmi fac bagajele şi ne vedem diseară la 8. Te astept! Pa!
- Te pup! Pa!
- Pa Nico!
- Paaa! Drum bun!
- Multumesc!
TeleNet23 era o companie mică, aşa ca i-a luat mai puţin de 30 minute să îşi ia rămas bun de la toată lumea şi pentru că se apropia ora 12:00 şi implicit pauza de masă de două ore, l-a anunţat şi pe George că nu mai revine după pauză, pentru că şi-a terminat treaba.
A plecat spre casa pe jos, ca de obicei. Locuia doar la 30 de minute de locul de muncă într-o garsonieră tip hotel. Nu avea nici măcar bucătărie. Exista o bucătărie mare la parter şi un loc mare de servit masa tip restaurant. Erau doar cateva astfel de localuri in tot oraşul. Blocul de garsoniere aparţinea unei comunităţi rurale din apropierea oraşului, la fel şi localul. Acolo aveau în permanenţă produse proaspete şi 100% organice, bio, doar că nu aveau bucătari şi nici chelneri. Dacă vroiai să mănânci, plăteai produsele şi îţi preparai singur mancarea. De obicei însă, cine făcea mâncare pentru el, făcea pentru mai multă lume, aşa că mereu mâncai mâncare proaspătă, dar nu trebuia să găteşti în fiecare zi. Marele avantaj era dat de preţurile foarte foarte mici, iar de celele mai multe ori, cu excepţia zilelor în care îţi venea rândul la bucătărie, aveai impresia că eşti la restaurant. Iar pentru cei cărora le plăcea să gătească, aşa cum era Silviu, chiar şi zilele din bucătărie erau haioase sau mai ales acele zile. Era foarte bucuros să-şi poată etala talentul culinar în faţa prietenilor şi cunoştinţelor şi era în culmea încântării când primea laude la sfârşit. Astfel de întâlniri erau mult mai reuşite şi apropiau mult mai mult oamenii decât ieşirile la un restaurant clasic.
Fiind cu gândul departe, nu şi-a dat seama că paşii îl purtaseră pe strada pe care locuiau părinţii lui. Făcuse un mic ocol şi fără să îşi dea seama, ajunsese acolo. Era clar că nu putea să plece fără să îşi ia rămas bun, chiar dacă tatăl său dezaproba în continuare decizia pe care o luase.
Se apropia de casa în care a crescut şi paşii îi erau tot mai grei. Se vedea deja acoperişul acoperit de panouri solare, precum şi casa cu jardiniere cu muscate rosii la geam. Mama sa iubea folrile şi gradinaritul. De fapt chiar a zarit-o în solarul din faţa casei legând roşiile pe araci. Crescuseră mari de acuma, unele făcuseră şi gogonele.
- Săru'mâna mamă!
- Aaaah, ce m-ai speriat! Bine ai venit băiatul mamei! Ce vii aşa pâş pâş? N-ai învăţat şi tu să faci mai mult zgomot? Mama a îmbătrânit de-acuma, nu mai are inima din tinereţe şi nu-i face bine să se sperie aşa...
- Iarta-ma mama, ştii că n-a fost cu intenţie. Nu mă mai cicăli, am venit să te văd înainte să plec.
- Ooof, mama te iubeşte! Dacă te cicălesc, o fac cu dragoste... Hai! Hai în casă, am supă de găluşte şi varză călită. Hai, fă-te comod! Dă-ţi jos haina aia să nu prindă miros de mâncare.
- Mamă, nu mai contează, poate să prindă ce miros o prinde, nu o mai îmbrac. Gata cu costumul!
- Cum aşa?
- Nu ţi-am spus? Pleeeec! Gata! Mi-am terminat stagiul şi am primit acordul de a mă strămuta în Valea cu Brazi...
- Îmffff. Of, of, of, deci până la urmă nu ai abandonat ideea ta. Tot vrei să renunţi la tot ce ai putea realiza aici în oraş şi să pleci acolo la ţară. Tatăl tău chiar vroia să îţi lase ţie afacerea şi să se retragă şi el, că a muncit destul.
- I-am mai spus! Să o vândă sau să o lase altcuiva, eu nu o vreau. Nu e de mine.
- Hai măi Silviu, nu mai spune aşa, că îl superi, ştii că se supără. E bună supa?
- Mmmm, foarte bună, mulţumesc mult, mă bucur că am trecut pe la voi...
- Ohohoooo! Lume nouă! Bine ai venit pe la noi!
- Săru'mâna tată!
- Ai venit să preiei afacerea?
- Păi....
- Pfaaa! Basca ei de treabă! Ştiam eu că eşti la fel de încăpăţânat ca bunică-tu! Dacă ţi-a intrat o idee în cap nimeni nu ţi-o mai scoate!
- Hai măi Paul, lasă băiatul să mănânce, a venit şi el pe la noi acuma, nu te mai enerva...
- Nu mă enervez femeie, vorbesc şi eu cu băiatul meu, mă bucur că a venit pe la noi. Că de când şi-a luat viaţa în propriile mâini, rar îl mai văd. Şi nu locuieşte decât la 3 străzi mai încolo. Da' când o fi la 200 km distaţă?
- 168!
- Tu să taci, acum vorbesc eu!
- Bine tată, te ascult!
- Ia zi, când pleci?
- ...
- De ce taci?
- Păi n-ai zis să tac? Ca să vorbeşti tu?
- Bă! Iar eşti obraznic?
- Nu tată, scuză-mă! Aveam mâncarea în gură şi de-aia nu am răspuns... Plec mâine!
- Aşa repede? Şi abia acum vii pe la mine? Aveam atâtea de vorbit...
- Taaată, există email, telefon, doar ieri am vorbit pe messenger...
- Da măh! Dar una e să te vad intr-un pătrăţel pe monitor şi alta e să stăm ca oamenii la masă, să te văd aici lânga mine, să pot să te ating şi să te urechez...
- Nuu! Zise Silviu făcând în acelaşi timp o mişcare de eschivare.
- Hai mă că am glumit. Tu ştii că noi te iubim. Hai vino încoace să te îmbrăţişez... Off, băiatul tati... Hai femeie şi tu să îţi îmbrăţişezi băiatul că mâine pleacă.
Şi l-au tot îmbrăţişat şi l-au pupat, până l-au albit. Şi s-au bocit toţi trei aşa o vreme până când Silviu a observat că se făcuse cam târziu.
- Gata! Mamă, tată, trebuie să plec... Vreau să îmi fac bagajele şi pe urmă ies în oraş.
- Da? Cu cine?
- Eh, mamă, e treaba mea...
- Ei, lasa ca te cunosc eu. Te-a invitat iaraşi Mara, aşa-i.
- Nu pot avea niciun secret faţă de tine, mama...
- Măi băiatule, fata asta te iubeşte, de ce nu rămâi tu aici? Te însori cu ea. Faceţi copii şi îi aduceţi la mine să vi-i cresc...
- Maamaa! De câte ori să îţi spun? Suntem doar prieteni, foarte buni prieteni...
- Da, da! Lasă că ştiu eu, mai bine decât tine. Tu eşti tânăr. Am văzut-o cum se uită la tine...
- Hai că trebuie să plec! Deja sunt în întârziere! Veniţi la gară?
- La gară? Păi eu am vorbit deja cu Nelu să de ducă cu hibridul direct la destinaţie. Ce să cauţi la gară?
- Tată... Ţi-am mai spus, n-are niciun rost să consume combustibil scump şi să meargă în gol pentru un drum pe care îl pot face cu trenul.
- Dar trenul nici măcar nu ajunge la Valea cu Pini.
- Valea cu Brazi se numeşte tată. Trenul mă lasă la 25 km distanţă. De acolo pot merge cu bicicleta. Stii că îmi place să biciclesc.
- E traseu lung şi abrupt, m-am uitat pe harta. Ai de urcat 400 m, pe urma coborâre, nu-i deloc uşor.
- Păi nu o să fiu singur. Mă mai întâlnesc pe drum cu câţiva oameni. Ne descurcăm noi, nu vă faceţi griji. Hai că am plecat! Vă pup! Pa! Ne vedem mâine la 8, la gară!
Oh, ce zi plină de emoţii. Nu îşi imaginase că ultima zi va fi aşa. Iar ziua era abia la început. Oare cum se va descurca cu Mara diseara... Mai bine s-ar grăbi să ajungă acasă şi să îşi facă bagajele.
Şi-a propus să aibe un bagaj cât mai uşor. Ca atare va folosi un rucsac mic, de numai 45 l. Şi-a luat doar cateva obiecte de igienă, lenjerie de corp, prosop, cateva haine de schimb, o carte şi cam atat. Orice ar fi avut nevoie găsea la faţa locului. Toate celelalte haine, obiecte personale şi alte obiecte achiziţionate de-a lungul timpului, vorbise deja cu administratorul hotelului să le doneze cui avea nevoie. Lui nu îi mai trebuiau. Urma să înceapă o nouă viaţă.
Muzicuta! Ah, uitase muzicuta! Unde s-o fi rătăcit? Avea obiceiul să o lase pe unde cânta, ori în pat, ori în baie. Nu era nicaieri. Unde ar putea sa fie? Tocmai acum, cand se grabea mai tare, a pierdut muzicuta. Şi exersase atât de mult în ultima vreme... Vroia să o impresioneze pe Alina cu cântecele sale. Şi acum... ia muzicuţa de unde nu-i. Suna şi telefonul:
- Alo!
- Cine nu e gata îl iau cu lopataaa!
- Buna Mara, deja ai ajuns?
- Te aştept jos.
- Hai până la mine pentru că nu îmi găsesc muzicuţa
- Aoleu! Tragedie mare! Hai că urc, ce nu fac eu pentru tine?
...
- Bine ai venit!
- Bine te-am gasit? Ia zi, unde ai pierdut-o?
- Buna întrebare, dacă ştiam răspunsul crezi că te mai chemam până aici să ţi-l spun?
- Ce ştiu eu ce gânduri ai tu...?
- Gânduri agitate, pentru că nu găsesc muzicuţa. Mă ajuţi să o caut?
- Bun, unde ai căutat până acum?
- În pat şi în baie.
- Îmi dai voie să mă mai uit şi eu încă odată?
- Chiar te rog, te ştiu expertă în găsit lucruri pierdute.
...
- Şi experta rezolva cazul, se pare că muzicuţa ta vroia să facă paşi pentru că s-a încălţat cu un papuc de-al tău.
- Wow! Cum o fi ajuns acolo?
- Un alt mister care se cere rezolvat... Ce zici, încercăm o deducţie logică?
- Sigur, dacă nu ne grăbim...?
- Ba, ne grăbim, ne aşteaptă surprizele, dar putem să ne deducem logic şi pe drum... Hai să ne biciclim.
- Ne biciclim?
- Da, doar nu credeai că vin să te iau cu limuzina...
- Na, "ce stiu eu ce ganduri ai tu"...? Când ai zis că îmi faci surprize...
- Păi stai să vezi. Ca vin şi surprizele, una după alta!
- Abia aştept.
- Nu durează mult, puţină răbdare...
- Răbdarea este prietena mea...
- Zăăău? Şi eu care credeam că doar eu îţi sunt prietenă.
- Tu eşti prietena mea cea mai bună!
- Cea mai cea?
- Cea mai cea!
...
- Hai că mai avem un pic.... încă un piiiic.... greu mai merge liftul ăsta...
- Eşti mai nerăbdătoare decât mine.
- Da!... Încă puţiiin.... Tadaaaaa!
- ... Ha-haaa! O bicicletă dublă!
- Nu mi-a fost uşor să pedalez singură până aici. Ce zici, mă ajuţi? Pedalăm împreună?
- Sigur, cu cea mai mare plăcere, n-am mai mers cu una de-asta din adolescenţă. Şi ce îmi mai plăcea...
- Ştiu! De-asta vroiam să vezi ce pierzi dacă pleci!
- Ahaaa! Deci îmi faci surprize cu subînţeles...
- Am interese ascunse! Să n-ai încredere în prieteni!
- De ce?
- Când îţi e lumea mai dragă, te părăsesc...
- Auuu! Sau te înjunghie pe la spate cu replici de-astea tăioase.
- Sau aşa...
- Ai dreptate, nu e bine să ai încredere în prieteni... Unde mergem?
- Trust me! Eu conduc, tu pedalează!
- Ha! Întâi imi spui să nu am încredere în prieteni şi pe urmă vrei să am încredere în tine?
- Păi da, pentru că acum nu mai sunt prietena, sunt şefa de bicicletă!
- Bine şefa, merg pe mâna ta de data asta, chiar dacă n-am încredere...
Oraşul era superb în seara aceea de mai. Cerul era senin. Aerul era puţin rece, dar parfumat de la multimea de flori ale pomilor fructiferi şi ornamentali ce împânzeau oraşul. Majoritatea pomilor erau plantaţi de Asociaţia Regională a Comunităţilor Rurale, împreună cu câţiva parteneri privaţi şi cu sprijinul Consiliului de Administraţie a oraşului. Chiar şi Silviu participase voluntar la înlocuirea câtorva arbori bătrâni cu unii tineri. Toţi acei pomi fructiferi precum şi grădinile publice şi private asigurau peste 40% din hrana oraşului. Restul de hrana era adusă în cea mai mare parte din surplusul comunităţilor rurale învecinate. Prea puţine produse alimentare erau aduse din regiuni mai îndepărtate.
Felinarele inteligente, alimentate cu energie solară şi cu senzori de mişcare, îşi mareau sau micşorau intensitatea luminoasă în funcţie de intensitatea traficului din zonă şi făceau ca lumina să danseze în ritmul oraşului. Cand nu trecea nimeni prin zona, intensitatea era minimă, iar uneori, dacă perioada de inactivitate pe o rază de 10 felinare se prelungea mai mult de 1 oră, felinarele se stingeau cu totul în zona respectivă. Costurile cu iluminatul oraşului erau aproape de zero. Din când în când mai trebuiau înlocuiţi acumulatorii, ledurile sau panourile solare la unele felinare, dar cam astea erau toate costurile. Piesele componente erau făcute cu simţ de răspundere şi aveau o durată de viaţă foarte mare.
Străzile oraşului erau destul de libere, rareori mai vedeai câte un hibrid trecând. În general lumea prefera bicicleta, iar organizarea oraşului permitea oamenilor să se deplaseze rapid dintr-o parte în cealaltă. Nu existau locuri înguste sau locuri prea aglomerate, nu existau locuri sau perioade în care toată lumea să vrea să fie. De aceea, la un drum de 10-15 minute cu bicicleta prin oraş rar dacă dădeai bună ziua sau bună seara la mai mult de 10 persoane. Şi asta în condiţiile în care îi salutai pe toţi cei pe care îi întâlneai.
Oraşul era unul destul de mare. La cei 12 000 locuitori ai săi şi întins pe 750 ha, făcea parte din categoria metropolelor. Nu se compara cu multipolisurile care atingeau şi cateva sute de mii de locuitori, dar era un oraş mare. E drept că în vremurile de demult, despre care citise în nenumărate cărţi şi articole vechi, se vorbea despre oraşe cu milioane sau chiar zeci de milioane de locuitori. Vremurile se schimbaseră mult de atunci. Multipolisurile aveau mari probleme de logistică dacă depăseau 500 000 locuitori. Vremea marilor aglomerări urbane trecuse. Acum erau foarte eficiente oraşele cu până în 50 000 locuitori sau micile comunităţi rurale. Multipolisurile, au rămas încă în picioare mai mult datorită tradiţiei, fiind oraşe vechi, cunoscute şi recunoscute cu mult timp înainte de marea depresie, unele dintre ele aveau chiar mai mult de 2500 ani de atestare documentara. Dar chiar şi acele mari oraşe cu tradiţie au fost nevoite să se împartă în mai multe comunitaţi urbane autonome. De aici şi denumirea de multipolis...
- Gataa...! Hei! Frână! Frână! Am ajuns!
- Am ajuns?... La Pipălz? Mergem la Pipălz?
- Îmmmhhmm...!
- Aaaaa, să nu-mi spui că ai pregătit surprize culinare!
- Şi încă ce surprize!
Pipălz era cel mai îndrăgit local din oraş. Era unul din acele locuri în care îţi găteai singur mâncarea şi în care îţi asigurai singur distracţia. Era ca şi cum ai fi organizat o petrecere la tine acasă, aşa cum vrei tu, cu tot ce vrei tu, cu mâncarea gătită de tine, cu muzica aleasă de tine sau cântată de tine, cu tot ce vroiai. Evident, trebuia să faci rezervare înainte şi să anunţi lumea că vrei să faci paranghelie. Silviu deja avea emoţii în timp ce se apropia de uşa localului, simţea că dincolo de uşă îl aşteaptă o mare...
- SURPRIZĂĂĂĂĂ!
Wow! Era plin de lume acolo şi toţi îl aşteptau pe el. Toţi prietenii, colegi, rude, chiar şi părinţii. Toţi erau acolo la petrecerea surpriză.
- Oaaaa! Saluut oameni buni! Azi m-am văzut cu cei mai mulţi dintre voi şi niciunul n-a suflat o vorbă. Asta da surpriza!
- Mara! Ea este responsabilă. Ea ne-a adunat pe toţi.
- Eeeee, nu puteam face toate astea fără ajutorul lui Gabi care a ştiut cum sa vorbesca cu lumea. Fără ajutorul Simonei, al lui Mihai şi al Oanei care s-au ocupat de pregătitul mesei şi al ornamentele sau fără ajutorul lui Victor şi al lui Horia care au pregătit muzica. A fost muncă de echipă şi vă multumesc tuturor pentru ajutor.
- Asta da surpriză! Am rămas fără cuvinte...
- Hai Silviu, ia aici un pahar de vin ca să te ajute să ţi le regăseşti! Spuse unchiul Teo, întinzând către el o tavă cu pahare cu picior, umplute pe jumătate cu vin roşu.
- Mulţumesc! Noroc! Şi să ne vedem sănătoşi la cât mai multe ocazii de-astea!
- Noroc! Noroc!
- Noroc Gabi! Şi unde ziceai că e petrecerea aia de puştani?
- Hehehe! A trebuit să inventez ceva repede, ca să nu stric surpriza...
- Era cât pe ce, te-ai descurcat bine! Peste 5 ani, vreau să vin şi eu la o petrecere de-asta organizată în cinstea ta.
- Cu siguranţă Silviu. Îţi mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat şi sper să ne vedem mai des, oricum eu voi mai veni în Valea cu Brazi ca să îmi vizitez părinţii. Să le transmiţi salutări din partea mea tuturor celor din comunitate. Deja îmi este dor de ei...
- O să le transmit, fii fără grijă.
- Mulţumesc!
- Săru'mâna mama!
- Să trăieşti băiatule! Vezi câtă lume te iubeşte? Vezi câţi au venit aici!
- Eeei mama, lumea a venit să se distreze...
- Ei, da, dar au venit mai ales pentru tine... Iar tu îi părăseşti...
- Of, mama, nu începe iar, şi aşa îmi este greu...
- Oameni buni! Oameni buni! Strigă Silviu adresându-se mulţimii. Haideţi, faceţi puţină linişte pentru că vreau să vă spun câteva cuvinte...
- Spici! Spici! Spici! Spici!
- Gaata, gaata! Nu e niciun spici, sunt doar vorbe venite din suflet. Vroiam să vă spun că vă iubesc pe toţi şi că sunt cel mai fericit om că am astfel de prieteni, care ţin la mine. Se opri puţin să îşi tragă sufletul, pentru că simţea că îi dau lacrimile. Apoi continuă cu ochii uşor umezi.
- Si vreau să ştiţi că, dacă am decis să îmi urmez visul meu, mai departe de casă, de oraşul natal şi de voi toţi prietenii mei, nu înseamnă că vă părăsesc. Voi veţi rămâne mereu în sufletul meu şi mă voi gândi mereu la clipele frumoase petrecute împreună. Veţi putea veni oricând în vacanţă în Valea cu Brazi, iar eu voi veni din când în când în oraş să îmi revăd părinţi şi prietenii. Nici nu plec atât de departe, e drum de numai câteva ore. Ne vom vizita, ne vom scrie şi vom vorbi la telefon. Veţi rămâne mereu familia mea, oriunde voi fi.
- Şi acum, gata cu toate astea că m-am emoţionat! Hai să petreceeeem!
înainte la capitolul 2
înapoi la cuprins
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu